Parabola iubirii necondiţionate

Dacă un lucru poate fi afirmat cu certitudine despre Cristian Mungiu, acesta este măiestria artistică cu care construieşte poveste şi ritm prin cadre şi cuvinte, armele celei de-a opta muze, sau mă rog, a câta e cinematografia, că nu le-am ştiut niciodată pe restul de şapte şi ce face fiecare.
“Bacalaureat”, noua sa creaţie, e o minune de film. Şi e o minune de film care apelează la cele mai simple, accesibile, general umane mijloace pentru a accede, pas cu pas, spre a wider picture. Aşa cum a făcut-o dintotdeauna arta autentică de mare calibru.
Cinematografia lui Mungiu e grandioasă prin simplitate, şi cutremurătoare prin aparentă banalitate. Iar sarcasmul şi umorul, care răzbat în cele mai neaşteptate momente, nu sunt niciodată gratuite, nu vânează niciodată comicul de dragul comicului, ci sunt atât de subtil integrate în poveste încât, dacă nu eşti atent, ai toate şansele să le ratezi. Sold-out, Sala Palatului nu s-a hăhăit cu cracii-n tavan la poantele filmului, ci a chicotit fin, aristocratic.
Cred că aşa ar putea fi definit Mungiu. Aristocratul în mizerie al cinematografiei româneşti.

Am citit câteva cronici ale filmului, să văd dacă restul lumii e de acord cu ceea ce voi spune în continuare. Nu e cazul. Am citit expresii ca “panoramă amplă a societăţii româneşti”, “realism necruţător”, “faliment social” şi alte vitejii asemănătoare.

Realismul mi se absent cu desăvârşire din acest film, şi e prezent strict în micile detalii exterioare, de integrare a poveştii într-un context contemporan. În realitate, “Bacalaureat” operează cu simboluri puternice, şi e prima parabolă în adevăratul sens al cuvântului din opera lui Cristian Mungiu.

Tatăl, Romeo, e un personaj atât de bun, de binevoitor şi altruist în tot ce face, atât de sută la sută devotat exclusiv altora, încât numai un actor colosal de talia lui Adrian Titieni îl poate transforma într-o fiinţă aparent credibilă. E atât de lipsit de defecte, încât ai zice că e propriul său necrolog: “soţ iubitor, tată responsabil, amant grijuliu, fiu afectuos, profesionist desăvârşit, pâinea caldă a lui Dumnezeu”. Nu are nici o pâlpâire de egoism şi de orgoliu, se sacrifică de la primul şi până la ultimul cadru. Serios, mai lipsea scena răstignirii pe cruce şi învierea de a treia zi. Şi un lepedeu alb.

Femeile din jurul lui sunt toate blonde, serafice şi vorbesc într-un falsetto stins, de parcă ar suferi de spasmofilie şi s-a sistat producţia de fiole de magneziu. Primele replici ale protagonistei Maria-Victoria Drăguş mi-au zgâriat puţin auzul sensibil la fals. Apoi am văzut că şi Lia Bugnar, al cărei ton plin şi coios din viaţa de zi cu zi mi-e foarte familiar, vorbeşte la fel, şi m-am prins că nu e eroare, e stil.
Deşi par îngeri pogorâţi pe pământ, sunt de o rapacitate înfiorătoare şi îl sfâşie pe eroul nostru fără pic de milă. Scena în care grijuliul medic jucat de Titieni îşi sărută tandru amanta (Mălina Manovici) pe tot corpul şi, în timp ce lui îi sună telefonul, ea se desface din preludiu şi năpusteşte lihnită spre cele două plase cu merinde aduse de bărbat, să bage conţinutul la frigider, m-a făcut să râd cu precipitaţii.
Element de parabolă e şi localitatea nenumită, dar care ar putea fi orice mic oraş din orice colţ al Europei de Est.

Cert, e o parabolă a iubirii necondiţionate, care, ca orice formă de facere de bine, e un amplu complex al lui Oedip.

Romeo are o singură fiică, Eliza (Drăguş) pe care o hrăneşte constant, şi numai el. Nici o secundă n-o vedem pe mamă (Lia Bugnar) punând mâna pe vreo ustensilă din bucătărie, în schimb tatăl îi face pachete pentru şcoală, îi pregăteşte prânzurile, curăţă cartofi ca un boss. E un gest-simbol, desigur, pentru că aşa cum îi asigură hrana concretă, tatăl caută în egală măsură să-i asigure hrana spirituală (o educaţie de prim rang) şi, desigur, un viitor într-o Anglie idilică, pe care Titieni o descrie pe un ton de basm feeric, şi care nu are, bineînţeles, nici o legătură cu realitatea.

Simbolurile abundă din plin în această parabolă, iar cel mai frumos lucru e modul în care sunt ţesute în poveste. Salut absenţa absolută a scoaterilor de ochi de genul: Atenţie, aici urmează un simbol.

Un alt simbol grăitor prezent în film e acela al fotografiilor. De la albumul pe care bătrâna bunică, mama lui Romeo, vrea să-l ofere nepoatei care va pleca în Anglia, să nu-şi uite rădăcinile, şi până la fotografia finală, convenţională, a grupului de liceeni care au terminat şcoala, fotografia e captare a momentului şi parabolă a unei forme de viaţă. Sau a unei forme de denaturare a vieţii.

Dar cel mai pregnant simbol dintre toate e bacalaureatul însuşi. Testul de maturitate. Principalul conflict e între credinţa lui Romeo că fiica lui diafană nu se descurcă în lumea reală, şi de aceea trebuie trimisă într-un univers paralel, la fel de diafan precum e ea (acea Anglie de basm) şi nevoia adolescentei de a-şi lua propriile decizii în lumea reală în care îşi desfăşoară o existenţă condusă mult mai lucid şi mai calculat decât ar vrea tatăl să admită. Nu intru în detalii, pentru că vreau să vă urniţi distinsele ciolane şi să susţineţi cinema-ul românesc plătind bilet. Şi pentru că Mungiu e prea bun ca să merite spoilărit.

Concluzia filmului e cam aşa: dacă un om mânat de intenţii generoase vrea să salveze planeta, planeta se va coaliza să se pună cu tot dinadinsul de-a curmezişul salvării, doar aşa, ca să-i dea cu _I_.