Pe când o campanie de sterilizare la țară?

Am scris zilele trecute despre campania de sterilizare gratuită a câinilor și pisicilor, organizată de Primăria București, Aici. Campania se desfășoară pe timp de șase luni și vizează 10.000 de patrupede.

E o inițiativă importantă și lăudabilă, de aceea am și ales să o promovez. Au răspuns mai mulți cititori, iar o parte dintre ei au avut o observație: când vom avea și noi campanii de sterilizare la țară?

Oamenii au dreptate, iar primăriile locale ar trebui să ia exemplul Bucureştiului, mai ales că, în oraşele mici şi la sat, nevoia e cu atât mai mare.

  1. Veniturile mai mici şi nivelul de trai scăzut

Pentru bucureşteanul obişnuit, tânăr sau de vârstă medie, cu un job rezonabil plătit, nu e un efort foarte mare să adopte un animăluţ şi să îi achite sterilizarea şi îngrijirea post – operatorie. Eu trebuie să recunosc, am deja motanul “rezolvat”, dar dacă aş fi în situaţie, aş prefera să plătesc şi să fac programarea şi îngrijirea în termenii mei, nu să iau număr de ordine şi timpi nonnegociabili de la cabinetele participante în campanie. Campania primăriei în mod evident nu mă vizează pe mine, ci este mai degrabă targetată pe categoriile defavorizate social, dar numărul acestora, precum şi procentul raportat la totalul populaţiei e mai mic decât la nivel de orăşel de provincie sau sat.

Pentru locuitorul de mic oraş, de multe ori silit să lucreze pe salariu minim pe economie sau pe-aproape, trăitor de la un salariu la următorul, cheltuielile cu sterilizarea animăluţului sunt uneori diferenţa între a pune azi pâine pe masă sau nu. Şi nici măcar nu-l poţi învinui că va face alegerea de a pune pâine pe masă.

2. Preţurile mai mari ale cabinetelor veterinare.

Când am fost ultima oară la Sf. Gheorghe, am fost la plimbare prin zona de case şi i-am adus lui Pulică un puricel. Drept care, deparazitare. Ţin minte că am dat vreo 30 de lei în plus faţă de cât dădeam la Bucureşti. M-am uitat pe tarife. Totul mai scump.

Dacă te gândeşti, makes sense. La Bucureşti, oamenii merg des cu patrupedele la vet. E un pic tristuţ motanul? Jeap la vet. A făcut căcuţ prea tare sau prea moale? Vet. A dat un smiorc pe nas? Vet. Deparazitare regulată, vaccinuri regulate, analize regulate. Venituri stabile pentru vet.

Mulţi oameni de la ţară sau din oraşe mici nu beneficiază ei înşişi de un regim de îngrijire atât de riguros. Iar de animale ce să spunem. Taman de aceea, vetul nu are nici o garanţie a flowului de business, drept care, când are clienţi, cere un ban, să ştie o treabă.

3. Absenţa informării.

Cum spuneam în subpunctul anterior, mulţi oameni de la ţară sau din oraşe mici nu au awareness legat de control medical regulat şi profilaxie nici măcar pentru ei înşişi, d-apăi pentru animăluţele din dotare. Ţin minte cât de brutal m-am certat cu mătuşă-mea când i-am povestit, în 2007, cât am cheltuit pe blocajul renal al lui Pulică. Erau bani munciţi şi câştigaţi de mine, şi totuşi. Cumva îşi permitea să ţipe la mine că am f***t banii pe sacul ăla de purici, în loc să îmi iau pur şi simplu o mâţă sănătoasă şi să-l arunc în drum, că e un c***t de animal.

Eu pe atunci eram un om politicos. Dar când am auzit una ca asta, am luat-o la penix pe mătuşă-mea ca pe ultimul cocalar venit să înjure pe YouTube. Dă-te, fă, în morţii tăi. C…t de animal eşti tu, iar Pulică e responsabilitatea mea asumată, şi da, o să am grijă de el până în ultima zi în care mai poate da un miau.

Acum, tind să înţeleg. Ăsta era nivelul de informare şi civilizaţie, plus absenţa conştientizării nevoilor animăluţului sau relevanţei acestora. Ceea ce ne duce la

4. Mentalitatea primitivă.

În sate, încă se ucid prin înecare şi opărire puii nou – născuţi de câine şi de pisică. Acte de cruzime gratuită, care traumatizează copii pentru totdeauna, ca să nu vorbesc de mămicile căţele şi pisici urlând sfâşietor în noapte.

Şi mulţi nu ştiu sau nu se gândesc că, odată castrat animăluţul, problema dispare pentru totdeauna şi controlul reproductiv se întâmplă de la sine.

Lipsa respectului pentru viaţa animalelor e o problemă de mentalitate şi poate fi extirpată doar prin reformarea mentalităţii. Şi, desigur, prin campanii regulate de sterilizări.

În fond, ca să citez zicătoarea preferată a ong-iştilor: “Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după felul în care îşi tratează animalele”. Mahatma Gandhi.

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

6 Responses

  1. Ramona says:

    Total de acord. La mine la țară au murit doi bătrâni. Ea pensionară, fostă educatoare în Pitești, el fost paznic. Îi știu de când eram mică, erau oameni civilizați, sufletiști. S-au stins din cauza covidului. Rudele plecate în Germania, a rămas casa goală și curtea la fel. Aveau 5 câini (nu știu la ce le trebuiau așa mulți). Corcituri, dar și alea sunt suflete. S-au mâncat între ei și în final au murit de foame. Unul dintre ei cică a murit în lanț… Am fost răvășită când am aflat. Ei nu-și sterilizau niciodată câinii și nu s-au gândit niciodată la ce se poate întâmpla. Uneori stăpânii nu își dau seama că uneori e mai mare suferință să ai pui de animale cu duiumul decât să îți sterilizezi animăluțele dragi

  2. beatrixk says:

    Apropo de matusa ta, Lorena, acum 10 ani cand am adoptat-o pe pisica mea frumoasa si rasfatata (singura fata intre 3 motani ), avea 3 luni si coryza. A stat in spital aproape 2 saptamani si s-a invartit in jurul scurgerii de la ”chiuveta” de nenumarate ori :)) Eram asa de aproape s-o pierd ca inca nu-mi revin ca, totusi, mititica de ea a luptat atata si-a scapat, si s-a vindecat. Ei bine, factura de la vet a fost pe masura, echivalentul a vreo 4-5 chirii, si eram studenta pe vremea aia si mi-a venit extrem de greu, dar i-am adunat pe toti pana la urma (carti de credit, vandut lucruri, sacrificii cand venea ora de masa, etc.). Si vine o prietena si-mi spune: ”Cu banii astia puteai sa-ti cumperi si tu o pisica adevarata!” (adica de rasa, in mintea ei). Am vazut negru. E drept ca o aveam pe pisoiasa mea de numai cateva zile, dar o iubeam deja si era, cum spui si tu, responsabilitatea mea. Prietena e inca in viata mea, dar nu i-am iertat chestia asta niciodata. Inca vad negru cand imi amintesc. Iar pisoiasa e acuma dutamai pisica frumoasa de pica, afectuoasa si sursa de sanatate mentala in viata mea. Cateodata cand ne alintam, ii zic ceva de genul ”Vezi, sa zici merci, ca acuma in locul tau puteam sa am o pisica adevarata daca o ascultam pe X” :))

  3. mujina says:

    Un subpunct important de la „mentalitate primitivă” e și atitudinea multora din sate și orașe mici apropo de ideea în sine a castrării, nu doar de cheltuială sau deranj. Fac muncă de lămurire degeaba când aud „ce drept ai să-i iei plăcerea”, „nu-l lași să fie și el bărbat / să fie și ea mămică”, „îl/o mutilezi”, „e împotriva firii” sau eternul „e păcat”. Argumentate toate cu „dacă aș fi eu în locul lui/ei”. Numai că nu ești, nu e despre tine și nu poți, ca adult, să încerci să înțelegi un animal ca pe un fel de om mai prost.
    (La câini se mai adaugă și celebrul „nu, că dup-aia nu mai e rău”. Care pur și simplu cere răspunsul „De ce, că uite tu ce rău ești și fără 00.”)
    Bottom line: facem sterilizarea animalelor să fie despre noi și iese foarte prost din cauza propriei noastre relații chinuite cu tot ce ține de sex.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: