Pe când teatrul era o formă de haiducie

Cristina Modreanu este unul dintre criticii mei preferați de teatru și o femeie care-mi place teribil. De aceea, aveam mereu undeva în fundalul minții ideea că la un moment dat o să-i iau un interviu, numai că nu se ivea ocazia.

Săptămâna trecută, însă, Cristina mi-a trimis o invitație la un eveniment care mi s-a părut interesant. “Noaptea Albă a Teatrului în Comunism” e un prim eveniment al proiectului ei mai amplu, Teatrul ca Rezistenţă, şi, spre tristeţea mea incomensurabilă, are loc la Timişoara, nu la Bucureşti. În seara de 28 noiembrie, ora 19, în mai multe spaţii ale teatrului timişorean, şi e o explorare a istoriei acestuia, cu accent pe fronda pe care teatrul, ca artă, a reuşit să o opună opresiunii publice comuniste şi dispreţului pentru cultură. Momentele performative ale evenimentului sunt realizate de trupa Teatrului independent Auăleu, unul dintre cele mai longevive şi respectabile teatre independente din ţară.

Realitatea e că, în comunism, teatrul românesc a fost oarecum ca mişcarea punk pe scena internaţională. Îndrăzneţ, tupeist şi plin de “şopârle”. Şi e minunat să ne conectăm la acest spirit, chiar dacă, datorită distanţei, nu voi fi prezentă la Timişoara pe 28 noiembrie, astfel că am invitat-o pe Cristina Modreanu să discutăm despre proiect.


Criticul Cristina Modreanu, foto de Cornel Lazia.

Restul ilustraţiilor care însoţesc interviul sunt din arhiva Teatrului Naţional din Timişoara.

TROLLYWOOD: Hai să începem clasic: Dă-mi câteva detalii despre noul tău proiect.
CRISTINA MODREANU: Teatrul ca Rezistență este un proiect de cercetare în arhivele teatrale, o continuare a unei preocupări mai vechi pentru întoarcerea în trecutul recent la teatrului (am mai făcut Comedia Remix în 2014-2015). Este însă mult mai complex de data asta, fiindcă se referă la toate teatrele din Timișoara: Teatrul Național, Teatrul German, Teatrul Maghiar, Trupa studențească Thespis, Teatrul pentru copii Merlin – și la relația lor cu societatea. Este realizat în parteneriat cu Teatrul independent Auăleu și susținut de Asociația Timisoara 2021, fiind unul dintre proiectele produse sub umbrela Capitalei Culturale Europene.
Altfel spus, ca să nu reluăm comunicate de presă aici, ce ne propunem e să intrăm în arhivele teatrelor, să alegem materiale interesante, care spun ceva despre esența funcționării teatrului în comunism și să le redăm în formate noi, pentru publicul contemporan. Eu nu cred deloc că tinerii, de exemplu, nu sunt interesați de trecut, cred că problema e mereu felul în care li se vorbește despre trecut – cu un discurs sforăitor, plictisitor și tern.

Menționezi că rezistența în teatru e o preocupare mai veche a ta. Cum s-a format această preocupare?
Cercetarea în arhive e o preocupare mai veche. Care vizează recuperarea trecutului. S-a format la un moment dat când mi-am dat seama că cei care au trăit/făcut această istorie recentă se duc unul câte unul, iar noi nu reușim să păstrăm nimic de la ei. Uneori, nici să stăm de vorbă și să-i întrebăm cum a fost. E un fel de înstrăinare între generații, care va produce același lucru și între generația noastră și cele de după noi.
Şi da, se poate spune că e o formă de rezistență: rezistență la uitare.

Exact asta urma să te întreb acum, pentru că siteul meu e citit de o droaie de mileniali: cum se desfășura rezistența în teatru, în comunism. (Noi,  doamnele în etate, știm, dar o să mimez acum neștiința. 🙂 )
Păi tocmai asta e că nici ”noi, doamnele în etate” nu știm exact, decât ce ne-a trecut pe la ureche. Nu a stat nimeni să investigheze fenomenul, să discute cu simpli spectatori, să înțeleagă exact ce funcție avea mersul la teatru într-un timp în care oamenii nu aveau nici o altă distracție (că dacă le spui milenialilor că cititul unei cărți era distracție s-ar putea să se uite la tine ca la un exponat de muzeu. 🙂 ).

Ideea de rezistența prin teatru derivă din ”rezistența prin cultură” cu care se lăudau intelectualii români în anii 90. E interesant de văzut cum se manifesta acest fenomen în societatea românească reală. E clar că teatrul a contat pentru cei cre trăiau în comunism, dar dacă era doar o supapă controlată de regim, sau o modalitate de escapism sau, dimpotrivă, un mod de rezistență asumată e mai greu de estimat.


Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan, în Anotimpurile de Arnold Wesker, regia Aureliu Manea.

Și ce ai descoperit, prin cercetările tale? Știu, nu poți să-mi dai concluziile, dar măcar un teaser.
Deocamdată, suntem doar la început cu cercetarea de la Timișoara, care e un loc mai special – să nu uităm că de aici a început Revoluția acum aproape 30 de ani. Timișoara fiind mai aproape de graniță, fiind un oraș multicultural pe bune, a fost întotdeauna mai deschisă, se respira alt aer aici. Până și hainele pe care le purtau oamenii erau altfel, fiindcă se mai aduceau din afară, nu mai spun de muzică! Au avut o mișcare studențească puternică, o trupă de teatru celebră în epocă, Thespis, care la un moment dat a unit scena de teatru cu cea de muzică – mult mai puternică – printr-un spectacol cu Tiganiada, în care juca și trupa Phoenix. A fost un succes uriaș, au făcut turneu prin toată țara, iar versurile cântecelor celor de la Phoenix aveau un subtext anticomunist. Atât cât am putut să-mi dau seama până acum, a existat aici dintotdeauna un tip de rebeliune anti-sistem – dar mi-e greu să spun acum în ce fel s-a manifestat ea în teatru. De-asta continuăm până în 2021 cu proiectul, până atunci sper să ne lămurim.  🙂

Bine, Timişoara nu deţinea monopolul pe rebeliune. Sunt o grămadă de legende urbane, și la București, și la Cluj, şi în oraşe mai mici, cu replici din piese celebre, modificate în așa fel încât să ironizeze realități ale epocii. Dă-ne nişte poveşti timişorene. 
Fenomenul era destul de răspândit, celebrele ”șopârle” apăreau după momentul vizionărilor ideologice, unde totul trebuia păstrat „curat” și inofensiv în fața cenzorilor. Când ieșeau însă la public cu spectacolul, lucrurile se schimbau, iar între actori și public se stabilea un fel de comunicare paralelă în care intrau și astfel de replici, aluzii la ce se întâmpla în realitatea de zi cu zi. Ca să le înțelegi azi trebuie să refaci tot contextul local al epocii. Deocamdată la asta lucrăm, deci nu aș avea exemple. Probabil că în loc de ”la Moscova, la Moscova” timișorenii ar fi spus ”la Viena”, că le era mai aproape decât Bucureștiul. 🙂

Practic, teatrul era un aliat subversiv al poporului pe care politica oficială îl condamna la o viață de ipocrizie?
Da, se poate spune asta! Mulți artiști care au lucrat în comunism acuză această dedublare la care erau forțați, peste care în cazul lor se suprapunea și rolul. Azi nici nu ne putem imagina așa ceva: să fii nevoit permanent să spui altceva decât ceea ce gândești.

Mă rog, mai sunt destui și azi care fac asta și uneori ajung mult mai sus decât ar merita, dar nu e un fenomen de masă, cum era atunci. Iar în toată schizofrenia asta generalizată, teatrul avea acest rol subversiv de a le confirma oamenilor că nu sunt singuri și că mulți alții se ”dedublează” la fel ca ei. Dar e de văzut dacă nu cumva, pe o perioadă mai îndelungată (vorbim de anii 70-80 când lucrurile s-au înrăutățit în societate), asta nu le reducea din capacitatea de reacție.

Crezi că exista și acest pericol?
Da, cred că exista acest pericol, rămâne de văzut cât de coordonat era fenomenul de către partidul unic (PCR) și cât de conștienți erau artiștii și spectatorii.


Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, regia Ioan Ieremia.

De altfel, există și acum acest pericol și de aceea cercetarea noastră are în vedere în etapa a doua și perioada 1989-2019, fiindcă rezistența poate și e sănătos să se manifeste față de orice sistem. E bine ca artiștii să rămână conștiința societății, să fie cei care încurajează gândirea critică (și o practică ei înșiși). Altfel, ce produc ei este entertainment, care poate fi de bună calitate dar e doar asta.

Mi-ai anticipat următoarea întrebare, care era exact asta: aspectul acela, de rezistență, avea un farmec deosebit, de protest, rebeliune, f**k-the-system. În ce măsură își poate păstra teatrul acest spirit și în zilele noastre?
E mult mai greu azi, când totul e cel puțin teoretic, posibil. Rebeliunea se articulează ca răspuns la supraveghere și la interdicție, deci asta funcționa înainte de 1989. Pe de altă parte, condițiile istorice sunt din nou de așa natură încât se naște firesc o reacție de opoziție, iar de aici până la protest nu e decât un pas.

Așa cum s-a văzut, la ultimele proteste a existat o dimensiune performativă, mulți artiști au fost în stradă, iar ulterior s-au implicat în acțiuni de strângere de semnături pentru cauze care vizează reformarea societății. Cred că e tot mai prezentă responsabilitatea civică, care până acum nu exista. În primele decenii de după Revoluţie, modelul artistului a fost acela de boem, care nu trebuie deranjat din ”creație”.

Noile generații înlocuiesc treptat modelul ăsta prin implicarea în acțiuni publice și prin faptul că își asumă faptul că ”celebritatea” vine la pachet cu responsabilitate, fiindcă te afli în ochiul public și devii un exemplu fie că vrei, fie că nu. Să arăți prin ceea ce faci că ești o ființă care gândește critic, care își asumă propriile acțiuni, care nu se supune ”by default”, mi se pare cel mai tare mod de a spune, politicos, ”f**k the system”. 🙂

Chestia asta cu responsabilitatea civică e cam ca mărul biblic care te scoate din Paradis. Odată ce ai mușcat, nu mai ai cum, nici să vrei, să te întorci la starea de ignoranță de dinainte.
Corect! Dar e plictisitor și în Paradis, cât poți să stai așa, doar să contempli? 🙂


Se ridică ceaţa de Florin N. Tănase, regia Silviu Purcărete.

Bun. Rebeliunea e prezentă. Ce mi se pare. însă, teribil de greu de replicat, e bucuria cu care publicul larg întâmpina acea rebeliune. Cum facem să o redeșteptăm și pe aceasta?
Acum, trebuie să păstrăm proporțiile, totuși, fiindcă numărul celor care mergeau la teatru nu era nici atunci enorm, cum nu e nici acum. Vorbim de o mică parte din cetățenii din mediul urban. Au mai existat brigăzi artistice în anii 50-60, dar fenomenul a murit de moarte bună, fiindcă era impus de la centru, nu se născuse organic. Dar ai dreptate că ar trebui ca oamenii de teatru să găsească mai multe modalități de a deveni vizibili în comunitate și cred că civismul lor ajută la asta cum ajuta televiziunea în timpul comunismului. Dacă apăreai la TV te cunoștea toată lumea, din păcate uneori te aduceau acolo doar ca să reciți versuri patriotice. Evident, social media sunt o platformă extraordinară, iar dacă e folosită inteligent poate conta enorm, deci ”the sky is the limit”.

Superb. Ce propune concret Noaptea Albă a Teatrului în Comunism, evenimentul tău de pe 28 noiembrie?

Întâi de toate, este un eveniment gândit și creat în colectiv, în strânsă colaboare cu Ovidiu Mihăiță, actor și regizor care împreună cu actorii Teatrului Auăleu (dintre care Christine Cizmaș este și asistentă de cercetare în proiect) vor reconstitui momente din viața în teatru din comunism în ”bufetul” cum i se spunea pe vremuri, împărțit de Teatrul Maghiar și Teatrul German. E o reconstituire pe bază de documente de arhivă, legate prin momente improvizate de ei. Apoi, într-un alt spațiu din clădirea Operei/Teatrului va putea fi văzută o expoziție atipică de afișe și materiale vechi din teatru, o idee dezvoltată de Ovidiu împreună cu Lucian Popovici, un excelent grafician și ilustrator cu care am lucrat și la realizarea primului număr al fanzinului Teatrul ca Rezistență. Fanzinul, pentru care am făcut o selecție de articole din anii 60-70-80, dar și de amintiri despre atunci din perspectiva de azi, va fi și el lansat pe 28 noiembrie. O să fie o seară plină pe pietonala Alba-Iulia 🙂

Pe pietonala Alba-Iulia? De ce ați optat pentru un eveniment outdoor?
Scuze, poate nu am fost eu clară, evenimentul nu este outdoor, dar intrările în cele două spații din clădirea teatrului în care au loc acțiunile menționate sunt de pe pietonală, unde va fi vizibil semnalat ce se întâmplă înăuntru.
Oamenii vor putea circula între cele două locuri, accesul este gratuit la ambele.

Ah, ok. Văzusem că e vorba de pietonala Alba Iulia și în evenimentul de pe Facebook, de unde am tras concluzia că e outdoor. Revenind la subiect: Practic, un grup de artiști foarte tineri au luat contact, prin cercetarea ta, cu isprăvile generației vechi, de care, cum spui tu, există o înstrăinare. Cum i-a influențat pe tineri această experiență?
Hmmm… Asta ar trebui să spună ei. Ce pot să spun eu este că vorbim aici de oameni cu experiență, Teatrul Auăleu e un ”veteran” deja, funcționează de 13 ani. Și mai important este că oricum erau deja ”contaminați” când am început să lucrăm împreună. Ovidiu colecționează de ani de zile obiecte vechi și a înființat Muzeul Consumatorului Comunist, care e fascinant! Are o colecție imensă de publicații vechi, reviste, caiete program, afișe, nu mai zic de vinyluri, practic toată arhiva Electrecord 🙂 De altfel, nu întâmplător i-am ales pentru acest proiect, chiar sunt pasionați de subiect. Și cred că din ce în ce mai mulți tineri aruncă un ochi curios înspre trecut, unii mai superficial, alții mai serios. Cred că nu au nevoie decât de un impuls ca să caute și mai mult.

Evenimentul Noaptea Albă A Teatrului în Comunism e aici.

Pagina de Facebook a Muzeului Consumatorului Comunist e aici.

Foto deschidere: Trei surori, regia Alexa Visarion.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading