Ieri, am primit un mesaj foarte personal, cu extrem de multe detalii intime. Atât de multe, încât nu simt nevoia să îl public.
Voi face un rezumat.
Este de la o fată foarte tânără, care s-a mutat cu mama ei, să aibă grijă de ea, pentru că aceasta suferă de o boală degenerativă, care o face extrem de violentă, imprevizibilă. Fata are şi un mâţ. Şi îmi spunea că îi e teamă să lase pisoiul cu mama în timp ce e la muncă. Mă întreba dacă e cazul să-l dea spre adopţie.
Atâta mă simt confortabil să descriu public.
Acest subiect deschide în mine o furie.
Cunosc femei. Întotdeauna femei. Mereu femei. Aceste femei îşi irosesc vieţile, energia, nervii, orice urmă de pozitivitate şi de vlagă îngrijind acasă bătrâni suferinzi de diverse boli mintale.
Şi nu mă refer la îngrijirea normală pe care o datorăm părinţilor şi bunicilor sănătoşi.
Mă refer la oameni care îşi irosesc orice şansă la o viaţă echilibrată chinuindu-se să ofere îngrijire profesională unor membri de familie pe care bolile psihice – inclusiv cele degenerative – îi transformă în monştri.
Mulţi le glorifică pe aceste femei. Ia te uită, ce frumos se sacrifică ele. Ce nobleţe, ce bunătate. Pe de altă parte, aceste femei, de 20, 30, chiar 40 de ani îşi ratează şansa de a dezvolta o carieră, de a găsi o relaţie fericită, de a face copii, de a construi o firmă, de a face ceva cu vieţile lor. Şi toată energia lor, care ar fi putut investită în aceste planuri constructive, se duce să hrănească o persoană care, în majoritatea cazurilor, nu mai poate fi adusă înapoi, sau dacă poate, în nici un caz de îngrijitorul domestic.
Genul ăsta de irosire mă scoate din minţi de fiecare dată.
Pentru că, după ce ai făcut asta cu bunică-ta 20 de ani, când tu ai 47 de ani şi ea 92, bunică-ta moare şi tu rămâi fără nimic. O viaţă irosită în slujba unei degradări treptate.
Poate că o să sune crud ceea ce spun, dar o spun. Pentru bolnavii de acest tip există centrele de specialitate. Unde li se pot oferi îngrijirile adecvate.
Am avut cu mama un dialog similar chiar zilele trecute. Îmi povestea de o bătrână care, de la nu ştiu ce boală degenerativă, a ajuns să dea în fiică-sa, care o îngrijeşte.
-Şi uite ce fiică bună e, cum îndură.
-Iartă-mă, mamă, dar nu cred că acest tip de îndurat dă calitatea de fiică. Dacă ajung eu să mă spânzur de draci din frustrarea zilnică pe care mi-o provoacă violenţa ta, nu poţi spune că am fost o fiică bună. Ci doar un om care n-a admis la timp că problema a ieşit de sub control.
-A, că generaţia voastră oricum nu-şi iubeşte părinţii.
În fine. Dacă bătrânul tău din casă a devenit extrem de ciudat, extrem de violent, dacă te acuză de tâmpenii, dacă spune brusc minciuni, dacă nu te simţi în siguranţă în casă cu el, îmi pare rău s-o spun, dar e momentul internării.
Poate că nu e doar Alzheimerul, poate e şi o psihoză pe care o avea mai demulticel şi care abia acum se desfăşoară full force, iar aceasta poate fi tratată.
Nu cred că un om cu asemenea manifestări se simte bine, el cu sine, în primul rând. Cred că e cumplit de greu să pierzi busola şi să îţi dai seama că pierzi contactul cu realitatea. Cred că omul are nevoie de ajutor specializat, chiar dacă nu recunoaşte, şi nu, calitatea de fiică bună, nepoată bună, noră bună, whatever bună, nu se măsoară în câtă teroare eşti dispusă să înduri, ci în ce faci să schimbi ceva în bine.
Drept care, mama respectivă ar trebui să beneficieze de îngrijirile aferente, la un centru de specialitate, iar fiica, să nu renunţe la tinereţea şi şansele ei drept ofrandă pe altarul unei boli care o depăşeşte oricum.
Aşa văd eu lucrurile.
Sper că am fost utilă,
Lorena.
***
Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
***
Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.
De acord total cu tine, Lorena! Am 62 de ani, încă muncesc pentru că vreau și pot, dar dacă vreodată voi deveni o povară, am spus mereu că vreau la azil, nu vreau să-mi chinui copiii.
multă sănătate.
Soțul meu mi-a zis că dacă vom avea un copil cu handicap, vrea să-l lase în spital pe motiv că are deja un frate cu retard mental de care a trebuit să aibă grijă în copilărie deși fratele lui este liniștit, nu deranjează și lucrează într-o fabrică de când a terminat școala ajutătoare. Consider că atitudinea lui este inumană și faptul că deja a luat decizia fără să țină cont de mine mă mâhnește. Știu că acest comentariu pare mai mult un mesaj pentru Poșta Redacției dar citind articolul m-am pus în pielea fetei și m-am gândit la limitele omenești.
pot să-l tratez în Poșta redacției.
Pot să ajut cu sfaturi legate de acte și de finanțe pentru internare, preferabil prin e-mail. Mulțumesc.
putem face un material, să informăm populația.
Mulțumesc.
@Marina, or fi si cazuri unde nu se poate face nimic, dar sansele unui copil sunt cu parintii lui.
Sunt convins ca e extrem, extrem de greu pentru un parinte cu copil cu un handicap si nu vreau sa judec pe nimeni, dar ca adult cu temerea asta, ai posibilitatea sa nu faci copii.
Problema sotului tau e ca parintii i-au pus in carca sarcina asta, cand de fapt era responsabilitatea lor si el a ramas cu niste traume.
Solutia asta “daca e cu probleme, mai bine il las in spital” e posibil sotul tau sa o aibe de la o varsta foarte frageda si atunci sa judeci un copil, nu un adult care spune ceva atat de crud, dar sotul tau poate are nevoie de terapie si sa-si puna sincer intrebarea daca vrea sau nu copii.