Poşta redacţiei: Meci de orgolii

Salutare, popor, aceasta este rubrica noastră iniţial săptămânală şi în ultima vreme aproape zilnică, numită poşta redacţiei, unde voi vă vărsaţi oful, iar eu vă consolez, vă dau ţâţă virtual şi idei reale de ieşit din situaţie.

Mesajul de azi zice aşa:

Bună, Lorena!
Am văzut că din ce în ce mai mulţi cititori îţi scriu legat de problemele lor de familie. 

Treaba e evolutivă. Acum două săptămâni, îmi scria toată lumea de bărbaţi. Dar puteţi să-mi scrieţi despre absolut orice vă frământă. birou@lorenalupu.com e receptacul cald şi umed pentru mailurile voastre.

Pe scurt, deşi au fost şi părţi bune în copilăria mea, au fost destule cazuri de certuri între ai mei, care m-au traumatizat. Pe lângă asta, tata are obiceiul ca,  atunci când îl supără ceva, să nu mai vorbească deloc cu persoana respectivă o anumită perioadă de timp, chiar şi o lună sau mai mult. Cât timp am fost mică, am încercat să mă adaptez dinamicii ăsteia. Acum, însă, am 27 de ani şi locuiesc singură de câteva luni, şi după încă un episod de genul. am realizat că nu mai vreau să fac parte din dinamica asta. Pe scurt, am decis că nu mai vreau să vorbesc eu cu el de data asta, până când nu învaţă să mă respecte (pentru că eu consider atitudinea asta o lipsă de respect, mai ales la adresa mea ca adult).

Însă nu ştiu dacă asta este o soluţie pe termen lung, dacă el va înţelege ceva din asta,  sau dacă vom relua legătura la un moment dat. Şi habar nu am cum să manageriez situaţia momentan. Ce ştiu este că acum mă simt bine aşa şi nu simt că îmi lipseşte nimic. Tu cum ai reuşit să reiei legătura cu mama ta după ce nu aţi mai vorbit? Orice idee ar fi utilă şi apreciată. 🙂

Mulţumesc!

Sent from Yahoo Mail on Android

Dragă Sent from Yahoo Mail on Android,

Prevăd că iar o să curgă basculante de hate de la reprezentanţii cultului “Indiferent ce au făcut părinţii, trebuie să le lingi tălpile”, dar you know what? Brandul Lorena Lupu se bazează pe adevăruri incomode, iar cui nu-i convine, să nu citească.

Taică-tu are un obicei extrem de prost, numit silent treatment. Şi există două tipuri de silent treatment. Cel pe care-l practic eu, când văd că cineva e definitiv şi irevocabil idiot / idioată, toxic / toxică sau o combinaţie a acestor două magnifice calităţi. Dar din punctul meu de vedere, silent treatment e când chiar te bag în p***ă de mumă şi nu mai vreau să am de a face cu tine sub nici o formă.

Apoi, există indivizii care bagă silent treatment cu persoane la care de fapt ţin, şi care nu le greşesc cu nimic, dintr-o formă perversă de narcisism, să-ţi impună ideea că trebuie să faci sluj şi să te milogeşti pentru atenţia lor  şi să se umfle în pene cu “uite cum mă curtează lumea”. Şi taică-tu mi se pare din această categorie. Da, corect, e o lipsă crasă de respect.

Aici o să sară iar membrii sectei “Indiferent ce au  făcut părinţii” să ţipe: “Ceeee, dar de ce să te respecte părinţii pe tine!??”. Că na, ăştia folosesc mereu multe semne de întrebare şi exclamaţie, supracompensează.

Un om nu poate fi adult funcţional, apt de gândire critică şi decizii de sine stătătoare fără un raport de respect reciproc cu cei din jur. Şi da, cei din jur includ şi părinţii. Dacă ai 30 de ani şi încă pretinde mă-ta să ia decizii în numele tău, maturizarea ta einexistentă. Şi da, unde părinţii nu pornesc de la premisa de respect faţă de individualitatea copilului, acest respect trebuie negociat, şi dacă negocierile nu merg, nu e nici o problemă ca relaţiile să se suspende un an, doi, zece, până când părintele procesează că vrei respect şi drept la propriile decizii şi obligi la luarea la cunoştinţă a faptului că eşti adult.

Acum, cu harpiile care se joacă de-a silent treatment cu persoane care nu merită asta, cea mai bună soluţie e exact ce ai făcut  tu. Silent treatment right back at cha, ferm şi fără “aoleu, dar vai, şi totuşi, oioioi”, până când cel care iniţiază silent treatment te caută personal şi-şi cere scuze.

Nu ai de ce s-o faci tu, că nu tu ai iniţiat dinamica. Tu erai un copil dulce care se voia iubit.

Esenţial e, când intri în jocul ăsta de-a silent treatment înapoi, să nu te clinteşti şi să nu eziţi.

Spre deosebire de tine, care ai în natura ta tendinţa de a oferi iubire oamenilor dragi, indivizii care practică regulat silent treatment bazat pe hachiţe au antrenament  şi sunt ai naibii de buni la asta, aşa că trebuie să te ambiţionezi, nu glumă, să-i baţi la propriul joc. Dar merită.

Eu, una, sunt în acel punct din viaţa mea în care prefer să mă lipsesc de toxicitate cu totul, decât să îndur tratament nepotrivit de la cineva. Vreau respect şi apreciere, fac multe să le merit, ofer respect şi apreciere cui le merită, cine poate să intre în hora asta în care ne ridicăm şi creştem împreună e binevenit, cine nu, haipa, haimarş, hailarevedere.

Deci, ai temă de la sora ta internautică Lorena să nu-l mai suni pe taică-tu deloc, nici de sărbători, nici de ziua lui, nimic, până când nu te caută el primul cu creanga de măslin în cioc şi cu o atitudine de “ok, hai să vorbim”.

Dacă vin alţii să-ţi reproşeze, spune-le “nu fac decât ce mi-a făcut el şi chiar vă rog să-i transmiteţi via radio şanţ că până nu îşi cere scuze pentru tot silent treatmentul nemeritat şi lipsa de respect, nu vom vorbi!. Dacă încep să te certe, tai macaroana: “Aceste obiecţii se aduc iniţiatorului, nu mie. Altă întrebare.”

Hang in there, fă-l să simtă cum e să fii la recepţie la silent treatment, pentru că are nevoie de această lecţie de viaţă.

Cum m-am împăcat cu mama? Au diagnosticat-o cu hipotiroidism şi a fost o perioadă în care nu se găsea Euthyrox în farmacii, în Sfântu Gheorghe. M-a sunat şi pe un ton perfect normal, de parcă nimic nu se întâmplase, m-a întrebat dacă pot să fac rost.

Şi nişte cititoare farmaciste mi-au făcut cadou trei cutii de Euthyrox, pe care eu le-am trimis la Sfântu Gheorghe, şi de atunci, atitudinea ei faţă de mine s-a schimbat cu 100%, de la copilul cu care practic se ştergea la c*r, pe care nu îl credita cu nimic şi la care ţipa de dimineaţa până seara la omul pe care ştie că îl poate pierde extrem de uşor dacă nu-l preţuieşte.

De când funcţionează dinamica asta între noi, relaţia e ireproşabilă de ambele părţi. Pentru că, aşa cum probabil eşti şi tu: noi putem să fim buni, tandri, iubitori şi tot tacâmul. Numai că ne-am săturat să ne ia oamenii for granted şi să se servească din noi la discreţie, apoi să recompenseze cu ignorol forte când avem noi nevoie de ei.

Sper că ţi-am fost utilă,

Lorena.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți fi susținători de nădejde.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.