Poşta redacţiei: Un moment dificil

Înainte, ofeream periodic iubire cititorului nostru, dar, de când cu izolarea, mailurile curg ca un robinet public şi partea frumoasă e că oamenii citesc cu afecţiune şi interes problemele altor oameni.

Drept care, poşta redacţiei va fi atât de frecventă, precum sunt scrisorile voastre, şi asta e.

Misiva de azi e precum urmează:

Bună, Lorena,

Sunt cititorul tău de foarte mult timp şi întotdeauna am admirat modul tău pragmatic şi realist de a analiza anumite probleme în Poşta Redacţiei. De aceea, astăzi, vin şi eu cu o problemă extrem de dureroasă, în căutarea unei posibile soluţii. Am să fac tot posibilul să fiu cât mai succint.

În 2015, am intrat într-o relaţie cu o fată mai mare decât mine cu 4 ani. La momentul respectiv, eu dădeam admitere la Medicină, pe când ea terminase deja facultatea (ASE) şi profesa în câmpul muncii.

Nu eşti prea tânăr pentru clişeele astea verbale? Muncea, bro. Muncea.

Acest lucru nu ne-a împiedicat ca, în decurs de o lună, să ne îndrăgostim foarte tare unul de altul, cum nu am crezut posibil vreodată.

It never does.

Până la momentul respectiv, adolescent fiind, eu nu credeam în dragoste şi aveam “relaţii” trecătoare. Ea avusese câteva relaţii, dar niciuna de un asemenea calibru, cum simţeam amândoi.

La două luni, deja ne declaram iubirea, iar la şapte luni, ne-am şi mutat împreună (prematur, desigur). Totuşi, relaţia de cinci ani ce a urmat apoi a fost una simbiotică, profundă şi  împlinitoare.

Just for lols, mi-am amintit de un banc:

-Gheorghe, unde te duci aşa disconfortant, eclectic şi imperturbabil?

-Mărie, mă duceam să mă kk, dar acum merg după un dicţionar.

Ne iubeam foarte mult, ne respectam reciproc, aveam o încredere extrem de solidă unul în celălalt (împărtăşeam cele mai intime gânduri unul cu altul), găteam împreună, ne făceam des cadouri, iar sexul era incredibil. Amândoi am trecut împreună prin foarte multe dificultăţi (schimbări drastice de carieră, dificultăţi la facultate, accidente, decese) şi am fost alături unul pentru celălalt indiferent de circumstanţe.

Desigur, ca în orice relaţie, nimic nu este perfect. Existau certuri. Se punea problema diferenţei de vârstă (eu student, ea angajată, eu pe banii părinţilor, ea pe bani munciţi). Se punea problema curăţeniei în casă şi a altor responsabilităţi(cine face ce, cât şi cum). Cu toate acestea, întotdeauna discutam serios şi reuşeam să rezolvăm aceste neînţelegeri.

Totuşi, în acest an blestemat, lucrurile s-au schimbat. Odată cu intrarea în izolare, munca a suferit transformări radicale negative (aparent facultatea şi serviciul online sunt o corvoadă), atenţiile şi romantismul s-au dizolvat (când stai 24/7 cu aceeaşi persoană se întâmplă des acest lucru), responsabilităţile le pasam unul altuia constant (recunosc că mă eschivam mai des decât ar fi trebuit, acuzând stresul generat de facultate), ne certam des.

Totul a culminat când am aflat recent că am fost înşelat emoţional (nu fizic), cu un coleg de-al ei de la serviciu (individul are o relaţie de 11 ani), după ridicarea stării de urgenţă. Ea mi-a mărturisit acest lucru, într-o seară. A durat trei săptămâni “aventura”, timp în care mi-a mărturisit că cocheta intens cu ideea de a mă înşela cu el, timp în care au flirtat constant, timp în care mi-a spus că se gândea obsesiv la el şi că nu putea să muncească. Aceste lucruri le-am aflat parţial de la ea, parţial din mesaje descoperite ulterior (pe ascuns), atunci când gelozia mi-a furat simţul decenţei.

Informaţiile acestea m-au traumatizat efectiv. Niciodată, în ruptul capului, oricâte probleme ar fi fost, nu aş fi crezut că se poate întâmpla aşa ceva (naiv sunt). De foarte multe ori, în trecut, desconsideram amândoi înşelatul, indiferent de natura acestuia. O consideram efectiv parte din mine pe fata aceasta.

Nu credeam că aceste lucruri o să îmi provoace, pe lângă suferinţa emoţională, o asemenea suferinţă fizică. Din procesul de renunţare la fumat, am ajuns la 2+ pachete pe zi, pofta de mâncare îmi este redusă şi însoţită de greaţă puternică, am slăbit rapid în decurs de trei zile, somnul meu este şubred (ce bine că există somnifere!).

Ulterior, când am discutat calm cu ea despre asta, mi-a mărturisit că îi pare extrem de rău, că se simte extrem de vinovată, că mă iubeşte enorm de mult, că vrea sincer (în ciuda a tot) să îşi petreacă restul zilelor alături de mine şi că e gata să facă tot ce trebuie ca să repare lucrurile. De asemenea, mi-a mărturisit că s-a încheiat aventura emoţională neconsumată.

Eu eram gata să o iert (sunt o fire iertătoare; ranchiună produce doar suferinţa) şi i-am zis că, pentru a continua relaţia, trebuie să facă un lucru crucial. Să încheie orice comunicare cu acel individ (în limitele bunului simţ). Ea nu a fost în ruptul capului de acord cu acest lucru. A zis că poate să continue o relaţie de prietenie, promiţându-mi că nu se va întoarce la acele gânduri, şi eu ar trebui să înţeleg asta. În acel moment, am simţit efectiv cum mă sfâşie aceste cuvinte. A încercat să stingă un foc cu kerosen. Acum există tensiune între noi şi am considerat necesară distanţarea temporară.

În concluzie, eu o iubesc foarte mult, ea mă iubeşte foarte mult (cred acest lucru şi îl simt). Niciunul nu vrea să dea cu piciorul unei relaţii de cinci ani, după toate prin câte am trecut. Amândoi am pus umărul să construim relaţia asta bucată cu bucată.

Dar, cu toate acestea, ea doreşte să continue o relaţie de prietenie cu acel om (schimbând în continuare foarte multe mesaje). Îmi este dificil să concep acest lucru. Cred că nu va mai putea exista niciodată “doar” prietenie cu acel om. Tentaţia va fi prezentă mereu. Şi chiar dacă prietenia ar putea, teoretic, exista ca înainte, vindecarea relaţiei o să fie compromisă. Atunci când am pus-o să empatizeze şi să îşi imagineze că ei i se întâmplă asta, a ezitat, apoi mi-a zis că ar fi reacţionat la fel şi că nu ar fi putut sa conceapă acest lucru.

Oare greşesc gândind aşa? Oare poate o relaţie de “prietenie/îndrăgosteală” de trei săptămâni să pericliteze o relaţie de cinci ani? Dar poate relaţia supravieţui în urma perpetuării “comunicării prieteneşti”?

Îţi mulţumesc şi te apreciez mult,

X. 

***

Dragă X,

Îţi înţeleg perfect reacţiile. Eşti la vârsta la care se iubeşte din toată fiinţa, fără ifs or buts, şi taman de aceea, suferinţele tale make perfect sense. Empatizez cu trăirile tale, pentru că am fost şi eu acolo odată.

Dar cum scriam într-un text de acum câteva zile, izolarea la domiciliu a făcut harcea parcea o mulţime de relaţii şi cupluri care păreau perfecte divorţează. Tot în textul de acum câteva zile atrăgeam atenţia cât de infinit de iritantă e sustragerea de la muncile casnice, considerând că niciunul nu plecaţi nicăieri, şi dacă nu faci, îl laşi pe celălalt cu chinul neîntrerupt al corvoadei zilnice, şi genul ăla de resentiment poate face pe cineva să iasă la agăţat pe stradă, numai să se răzbune. OK, exagerez. Dar e ANNOYING AS ALL HELLS.

Simplul fapt că, în acest moment, nu aţi ajuns să vreţi pe drumuri separate e o dovadă că dragostea voastră e ultra strong, ca fixativul Taft.

Mai departe, am câteva idei pentru tine.

A) Distanţarea temporară e un lucru bun. 

Cred că o chirie de o lună-două de unul singur, dacă ţi-o permiţi financiar, e un mod de a-ţi reveni din stresul de nedescris reprezentat de convieţuirea 24 – 7 cu altă persoană, fie ea şi femeia iubită.

Ai nevoie de  linişte şi regrupare mintală, şi ai nevoie să poţi să ţi se facă din nou dor de ea. Să respiri, să iei pauză şi să te reechilibrezi.

Nu e nimic în neregulă cu asta.

Şi joburile full time au 21 de zile concediu de odihnă pe an, în ideea că pauza îţi poate reactiva izvorul de creativitate şi energie. De ce dragostea n-ar avea nevoie de concediu de odihnă?

B) Chiar dacă îţi înţeleg gelozia, nu poţi impune altuia cu cine să fie prieten şi cu cine nu. 

So. Lorena cea îndrăgostită de odinioară îţi înţelege EXACT nevoia de a fi singurul om relevant pentru persoana iubită. Dar, din păcate, viaţa funcţionează aşa: Cu cât încerci să creezi exclusivitate asupra unui om, cu atât omul o să se apere şi o să găsească subterfugii.

Nu-i poţi controla pe alţii, nu le poţi impune să renunţe la prietenii, nu le poţi dicta ce să facă. Apar doar discuţii lungi şi extrem de agasante pentru ambele părţi.

Dar poţi face două alte lucruri:

C) Cere să-l cunoşti şi tu. 

Sunt doar prieteni, right? Atunci, puteţi ieşi la o bere, ca între prieteni. Aşa, poţi vedea faţă în faţă cât de stânjenit e individul de prezenţa ta, sau cât de tare i se fâlfâie. Dacă există vreo chimie între el şi prietena ta, sau nu. Poţi fi extrem de elegant, cool şi classy în ţinută şi atitudine, să vadă femeia o comparaţie aşa, faţă în faţă.

D) Împrieteneşte-te platonic, la cataramă, cu una de la tine din facultate. 

Fetele îşi doresc în secret un BFF băiat. Unul care să le spună sincer când sunt găini din perspectivă masculină, când vrăjeala lui Gigel e simplă poveste de ajuns în dormitor şi nu semn de iubire sinceră şi când arată bine.

Alege pe una bună la suflet şi la corp deopotrivă şi împrieteneşte-te la cataramă cu ea. Fă-o să înţeleagă că e prietenie şi atât.  Selfies comune, cumpărături împreună, glume comune pe net, învăţat împreună, all that jazz. Exact ce ai face cu cel mai bun prieten al tău băiat.

La pariu că în nici două săptămâni de prietenie asiduă, 100% platonică, cu colega, iubita ta va decide că nu-l mai vrea pe individul de la muncă de prieten, cu condiţia s-o mai răreşti şi tu, că o râd toate colegele de la corporaţie când gagicu-su apare în alt selfie cu cea mai bună prietenă a lui?

Dincolo de orice tactică, subliniez: faptul că aţi supravieţuit izolării comune luni în şir şi încă vreţi să aveţi de a face unul cu celălalt e the big win. Nu subestima asta. Alte relaţii – multe – au murit sufocate.

Sper că ţi-am fost utilă,

Lorena.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți fi susținători de nădejde.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.