Recviem pentru un destin etern

“Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur-împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apocalipsul Sfântului Ioan Teologul 5:11)

Nu ştiu exact dacă sala era plină atât de oameni care şedeau, cât şi de oameni care stăteau, ca şi mine, în picioare, pentru că era vorba de Recviemul lui Verdi, pentru că dirijorul era Misha Katz sau pentru că a fost in memoriam Rostropovici. În orice caz, soliştii mi s-au părut la înălţime şi au reuşit să pătrundă în fiinţa mea. Sorina Munteanu a fost soprana, Gabriela Popescu, preferata mea, a cântat la alto. Vocile masculine au aparţinut lui Călin Brătescu la tenor- cu o figură serioasă şi solemnă şi o voce pe măsură , iar la bas-George Crăsnaru. Dar pe mine cel mai mult m-a impresionat dirijorul-Misha Katz, care m-a atins mai mult decat Christian Eschenbach şi Juka-Pekka Saraste, pe care i-am văzut la Enescu.
Recviemul era exact ce aveam eu nevoie. Dacă vorbim în termeni de sănătate şi integritate, Recviemul era ultimul lucru de care aveam nevoie. Dar cum eu sunt acum prea puţin interesată de sănătate şi deja prea fărâmiţată ca să mă mai gândesc că mi-am pierdut pentru totdeauna ataraxia, era nevoie să îl ascult. Pe măsură ce ascultam, înţelegeam. Mă gândeam la un moment dat că e ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel când a început să vadă şi “au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi”. Cu cât vocile cădeau mai abisal înspre mine, cu atât mai mult vedeau şi ochii mei, chiar dacă (sau poate tocmai de aceea!) îi ţineam închişi. E orbitor ceea ce trebuie să vezi, dar e mai bine să vezi. Şi Recviemul ăsta m-a convins că trebuie să rămân cu ochii deschişi chiar dacă…(şi aici îşi poate adăuga fiecare drama personală pe care trebuie să o-ndure zilnic). Am plâns mult, fără lacrimi-a fost prima dată când am înţeles ce spunea Cioran- când plângi cu adevărat, lacrimile nici nu se manifestă în forma lor lichidă.

Mai ales în porţiunea mea preferată, “Libera me”, ştiu că se adună toată nebunia sfinţilor şi toate loviturile de bici pe care spinările celor care au pătimit le-au adunat într-o existenţă copleşitoare. “Libera me” este ceea ce i-aş propune unui ateu să asculte. “Libera me”, cred eu, una dintre cele mai cutremurătoare fragmente muzicale scrise vreodată, ne arată nu numai că Dumnezeu există, ci ne înfăţişează splendida nimicnicie a umanului. Da, spun bine splendidă nimicnicie. Ascultând aşa ceva, îţi pierzi minţile pentru a primi în dar altele. Nişte minţi care văd dincolo de prezent, dincolo de lumea asta, nişte minţi care te pot duce până acolo unde eşti dispus să pierzi orice de pe lumea asta dacă măcar câteva secunde eşti încărcat de incadescenţa divină. Totodată, ascultând-o, îţi dai seama cât de mici suntem. Minunata “lume nouă” se prăbuşeşte precum statuia din visul lui Nabucodonosor la picioarele sopranei transformate în mesager ceresc când cântă “Libera me, Domine, de morte aeterna” şi minunatele noastre realizări nu mai înseamnă nimic în faţa unei muzici cu asemenea puteri revelatoare. Dincolo de emoţia estetică pe care o poate resimţi oricine are gust într-ale muzicii, dar care nu modifică nimic în experienţa ontologică a ascultătorului, se ascunde ceva magic şi ucigător. Vestea bună e că, după ce te zdrobeşte, aceeaşi muzică îţi leagă rănile pentru a te hrăni din pâine de la Tronul lui Dumnezeu. Este clar muzica pe care vor învia cei drepţi (în categoria drepţilor, îmi permit să îi includ şi pe “porcii” despre care vorbea Marmeladov în “Crimă şi pedeapsă”), este şi muzica ale cărei ritmuri vreau să le port în fiinţa mea înainte să închid ochii şi este sunetul care îţi amorţeşte simţul eului pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să pătrundă acolo. Acolo, în acele locuri pe care nici nu ştiai că le ai, acele locuri cărora, cum spunea Leon Bloy, numai suferinţa le dă fiinţă.

E ridicol să te mai cutremure aşa ceva în 2008? E ridicol să te dispreţuieşti şi să implori mila Cerului după câteva minute de audiţie a Recviemului verdian? Poate e ridicol, dar tot acolo e tăinuită şi redempţiunea. Unul dintre paradoxurile creştinismului este acela că, deşi îţi cere să te lepezi de tine, deşi îţi pune oglinda care te arată cel mai jalnic, tot el dă individului frumuseţea pe care nimic altceva nu o poate da. Singurii care ating frumuseţea şi desăvârşirea sunt aceia care nu o mai aşteaptă din lume…

Pentru mine, Recviemul este una dintre minunile pentru care realmente Îi mulţumesc lui Dumnezeu zilnic. Creştinii cei mai pioşi spun că emoţia nu trebuie luată în seamă în raportarea la Dumnezeu. Eu cred că oricare 5 minute din Recviem spun mult mai multe despre Dumnezeu şi puterea Lui decât orice predică îndelung şi profesionist gândită.

Recviemul este totodată Geneza şi Apocalipsa. Este începutul Sfârşitului pe care îl aşteptăm întru unirea paradisiacă.

Recviemul este una dintre oglinzile umanităţii, aşa cum se întâmplă cu literatura lui Dostoievski şi, aş adăuga aici, cu convingerea că nu exagerez, a lui Cărtărescu. Recviemul este un argument pentru viaţă. Recviemul poate fi arma prinţilor sfinţeniei împotriva diavolului, care îşi arogă şi el participarea la marea artă…După Recviem însă, diavolul nu a mai putut păcăli aşa de uşor nici măcar pe esteţi.
Pe măsură ce muzica se cobora din ceruri în sala copleşită a Ateneului, mi se tasa coloana şi corpul îmi era paralizat. Ştiam că experimentez nimicirea care duce, în final, la desăvârşire. Pentru desăvârşire însă, trebuie ca toate ramurile fiinţei să tindă înspre Acela care a scris El Însuşi Recviemul prin mâna lui Verdi. Nu îmi mai păsa că mor sau trăiesc, m-am bucurat suficient că mi s-au dat şi clipele astea, în care cerul s-a deschis chiar în mine. Nimic din mine nu mai tânjea înspre altceva decât Dumnezeu. Mi-am devenit străină mie însămi pentru a mă lumina cu splendoare. Recviemul este mai mult decât muzică, asta mi-a devenit clar, Recviemul este o foarte aleasă alegorie despre viaţa eternă, un crâmpei care vorbeşte despre cum poate fi în ceruri şi care îţi poate modifica existenţa pentru a-ţi dori să ajungi acolo.

Verdi a trecut nepermis de mult peste limita suportabilului.Ritmul devenea pe alocuri atât de intens încât ziceam: gata, câteva secunde în plus de aşa ceva şi mă prăbuşesc. Şi atunci se oprea. Toţi se opresc acolo.
De ce?

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. Claudiu says:

    superb… scopul muzicii a fost atins, de aceea nu pot fi de acord cu titlul “Recviem pentru un destin etern” ci mai bine “Cheia destinului etern”.. acea ascensiune e permisa oricarui spirit curat, pe care tu de exemplu il obtii prin muzica, si nimic nu te impiedica sa o realizezi oricand, ca apoi sa revii fara senzatia de “prabusire”. mentinerea si acceptarea depind doar de calitatea credintei

  2. didi says:

    Frumos scris si ma bucura interpretarea pe care tu o dai Recviemului

  3. Ooooo, credeam ca ramane postarea asta fara comentarii :). O falimentez pe Lorena 😀
    Da, Claudiu, ai dreptate, nu stiu ce a fost in mintea mea la ora cand am finisat chestia asta, pur si simplu mi-a scapat semnificatia propriu-zisa a termenului “recviem” si am luat in calcul numai termenul care simbolizeaza opera lui Verdi, caz in care makes sense, da’ nu toata lumea are de unde sti ce am gandit eu, asa ca o sa fiu mai atenta data viitoare :D.
    Sunt de acord cu tot ce ai spus si ma bucur ca mai sunt oameni receptivi la astfel de mesaje.Chiar mi-am dorit sa scriu asta pentru a sensibiliza lumea si a-i reamintit posibilitatile regeneratoare capatate prin Recviem, nu m-am gandit sa “sune frumos”.

  4. Beatrix says:

    @Didi: Mersi 🙂

  5. Claudiu says:

    am inteles 😀
    neuronu meu se chinuie si el ce vrei.. Lorena macar are “pricepator”:))
    suna foarte frumos!

  6. didi says:

    Cand scrii cu inima nu te mai gandesti cum ar trebui sa sune, frumos sau nu, inima e cea care ghideaza textul, cred

  7. Claudiu says:

    eu ma referisem de fapt la “De ce?” si la “prabusire”.. 😀

  8. Merlinlx says:

    foarte frumos

    interesant cum l-ai asezat pe Cioran linga Pavel

    i-ai “impacat” .. sau poate recviemul i-a “impacat”

    trebuie sa-l citesc pe Cartarescu

  9. Lorena Lupu says:

    ce dialog fain pe aici! îmi place că azi nu şi-au făcut apariţia nici argou-nauţii de serviciu. super tare!

    am remarcat şi eu originalitatea asociaţiilor pe care le face Betty în comentariile ei. astea sunt cireaşa de pe tort. şi aş mai adăuga claritatea cu care îşi structurează ideile.

  10. anarkeos says:

    ““Libera me” este ceea ce i-aş propune unui ateu să asculte. “Libera me”, cred eu, una dintre cele mai cutremurătoare fragmente muzicale scrise vreodată, ne arată nu numai că Dumnezeu există, ci ne înfăţişează splendida nimicnicie a umanului.”

    frumos spus, dar profund irational. faptul ca tu ai perceput cu toata fiinta ta mesajul verdian si l-ai asociat cu dzeu, nu este o dovada a existentei divinului. credinta ta in dzeu exista si inainte de a auzi aceasta muzica. tu ai legat recviemul de o prejudecata(credinta in dzeu) si ai transformat aceasta prejudecata intr-o axioma. daca cineva care nu stie de dzeu, asculta aceasta muzica si percepe existenta a “ceva” (sau cineva) ce transcende dincolo de conditia spatio-temporala a propriei persoane, numai atunci aceasta muzica ar putea fi un argument in favoarea existentei unei divinitati. pina la urma textul tau tradeaza un subiectivism poetic stralucitor si aprioric, dar desprins de o realitate obiectiva.

  11. dadatroll says:

    Deci am si eu o intrebare: daca destinu e etern, adica nu poate sa moare, de cei faci un recviem, adica dupa ce moare. Asta nu e o contradictie in termeni, ca de exemplu simtu umorului a lui Gramo?

  12. Merlinlx, eu cred ca Cioran a fost mult mai aproape de mantuire si de divinitate decat multi crestini plafonati care refuza sa-si mai puna intrebari…Pe mine nu m-a convins “nihilismul” lui, din contra :D. In plus, uneori face poezie pura, dincolo de orice, si cred ca se incadreaza in multe contexte existentiale si nicidecum nu in unele depresive. Mi se pare un cliseu ca Cioran e un fel de guru al depresivilor taietori de vene :D. Eu insami am facut pe la 14 ani greseala de a-l interpreta gresit, de a nu sti cum sa-l citesc…Iar in acest context cred ca, da, merge langa Pavel
    Lorena, cred ca argonautii rautaciosi au simtit ca e o postare la care e cam grotesc sa faci glume proaste…sunt lucruri pe seama carora nu se glumeste…credinta fiind unul dintre ele (sau sunt eu naiva? :D).
    Cat despre calitatile mele, me blush :). as vrea sa ma vada si cei de la facultate la fel, da ce-i drept ca nici io nu prea le dau motive 🙂

  13. Beatrix says:

    @Anarkeos: mda, poate ai dreptate. cert e ca in realitate obiectiva eu nu cred; cine e acela care hotaraste unde incepe realitatea subiectiva si cine e acela care imi poate spune care e taramul exact al realitatii obiective? Ideea de realitate obiectiva nu merge, pur si simplu, cu conditia de subiect a omului…Stiu ca, mai ales cand e vorba de arta, judec in felul asta, dar e ceva ce deocamdata nu pot schimba…pentru ca nu stiu daca vreau…
    @dadatroll: LOL. Mai stiu si eu o contradictie in termeni: bunul simt si seminaristul de la folclor de la Litere 😉 si stiu f bine ce spun.
    Ok, serios vorbind acum, pentru intrebarea ta ar trebui o noua postare, documentata si mai putin poetizata, dar pe care nu am sa o fac decat daca ma platesti! 😛 Well, pe scurt, am sa iti spun ca Biblia si credinta crestina nu desfiinteaza ideea de moarte. Moartea apare destul de mult si ea prin Biblie…iar recviemul este o modalitate sublima de manifestare a tristetii careia omul ii este supus cand cineva dispare de langa el, chiar daca ramane speranta reintalnirii in ceruri.
    Totusi, mi-a placut intrebarea ta…cred ca ar trebui sa ma gandesc si eu mai mult la asta. Pana la urma, io zic sa ne bucuram ca din toate astea a iesit ceva extraordinar, macar din punct de vedere estetic 😉

  14. Lorena Lupu says:

    eu am zis argou-nauţi, nu argonauţi.

  15. Merlinlx says:

    @beatrice de gray

    nu prea imi dau seama daca te rățoiești la mine sau doar ma completezi

    completez eu , cu vorbele lui Petre Tutea

    ” Eu pe Cioran il vad impacat in amurg cu sine, cu Sfantul Apostol

    Pavel si cu Absolutul divin ….”

    mie tare mi-a placut cearta lui Cioran cu “agentul electoral”

    Apostolul Pavel si am considerat asezarea lor alaturi interesanta

    , potrivita in spiritul articolului .. poate chiar inspirata , daca a fost facuta cu intentie

    “EU insămi” ?

  16. Beatrix says:

    Merlinlx, intentia mea nu a fost nicio clipa sa ma ratoiesc, te asigur. Sunt destul de traumatizata chiar eu de oamenii care se ratoiesc la mine ca sa ma apuc sa fac si eu asta nefondat si imi cer scuze daca a sunat asa. Alaturarea n-am gandit-o prea mult, pur si simplu s-a intamplat.
    Ce-i cu “eu insami”, ca nu m-am prins? 😀

  17. Merlinlx says:

    @Beatrix
    lucrurile bune se intimpla pur si simplu , dar nu chiar la oricine 🙂

    acum ca mi-am baut cafeaua , vad ca acolo trebuiau sa apara niste smile-uri ( “D”-urile alea cu puncte in fata n-au efect asupra mea , mie imi trebuie o mutra galbena cu zimbetul pina la urechi ) 🙂

    “eu insami” – un gand reprimat genial 🙂

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: