“Doar bronz?”
Acesta e un citat din lista de întrebări adresată de atotbengoşii noştri reporteri canotoarelor românce care au depus un efort incredibil, demn de toată admiraţia, şi au obţinut o medalie olimpică.
Dueci… reprezentantele unei ţărişoare est-europene, intrată în legende în primul rând prin lene, tupeu, manele, ciordeală, jeg, mâncătorie de lebede, supt sânge, supt alte organe la tarif minim şi plăcerea de a tăia frunză la câini, iau locul III într-o competiţie de nivel mondial.
Muncesc fetele de nu se poate. Le ies şi ochii din cap. Şi în final, ajung pe podium.
Şi vin reporteraşii de pă la tembeliziuni. Şi ce credeţi că le zic ei proaspetelor medaliate?
a) bravo, fetelor – felicitări pentru dăruire şi seriozitate.
b) frumos concurs!
c) Da’ ce, numa’ bronz?
Fetele – nişte finuţe. Dacă era Lorena-nebuna în locul lor, le administra reporteraşilor respectivi muie de la întreaga naţie chineză, începând cu cei şaptişpe melioane cinci sute de locatari ai oraşului Beijing, apoi îi invita să participe ei la anul şi să ia haurul – dacă-s aşa de adevărăcioşi.
Dar, pentru că Lorena nu e implicată direct, ci doar observator imparţial, îşi permite doar câteva întrebări simple:
1. ce jcoală au făcut respectivii reporteri? (bine, în afară de “jcoala vietzii”)
2. ce educaţie au primit respectivii reporteri de la mamele lor?
3. ce teste au dat respectivii reporteri la angajare?
4. cu ce calificare-aptitudine-talent au respectivii reporteri dreptul de a pune întrebarea “doar bronz”? Şi implicit: ce realizări sportive au avut respectivii reporteri, care să le justifice atitudinea?
5. către realitatea, antena 1 şi tevereu: ce penalizări ar merita respectivii reporteri, pentru atitudine neprofesionistă?
Later edit: Aurelian a găsit un articol oarecum înrudit, dar ceva mai bine scris aici.
Tanananaaaaaaaaaaaaaa! Da unde e noua postare promisa?
aurelian: grea viaţa de corporatist. 😛
cutza40: tu eşti în vacanţă, am înţeles asta. eu nu sunt. aşa că take it easy, k?
Bun, reporterul era un mârlan, dar răspunderea ar trebui să fie şi a şefilor care l-au trimis acolo; era evident că n-are discurs de olimpiadă şi ar fi fost mult mai util să fie ţinut în ţară şi să-şi dea cu părerea despre interlopii din Craiova sau, ca să rămânem în domeniul sportiv, despre bătăile pe stadioane.
Sau şi şefii sunt pe acelaşi calapod.
Totuşi în ce priveşte gimnastica nu poţi să nu fii dezamăgit. Pe vremea lui Bellu-Bitang eram răsfăţaţi cu medalii: aur la echipe, aur la individual, mai câte-un aur pe aparate, plus ceva argint şi bronz.
Şi noi ce facem? Schimbăm antrenorii pe motiv că sunt prea duri. Rezultatul e că abia reuşim să ne căţărăm pe podium la echipe. Doar solul ce mai aduce aminte de vremurile bune.
Ar mai fi o explicaţie, Forminte a dat-o şi sunt toate şansele să fie adevărată: nu mai există bază de selecţie: greu se mai găsesc gimnaste de trimis la olimpiadă şi nici antrenori dornici să se angajeze pe salariile de la Deva nu prea mai sunt.
Deşi e trist, situaţia de fapt se normalizează: România a ajuns la performanţele în gimnastică cumva artificial: prin sprijin serios din partea statului pe vremea comuniştilor. Şi nu mă refer numai la susţinerea financiară. PR-ul vremurilor …
O vară de-a mea a prins clasa întâi pe vremea odiosului. Şi într-o zi vine acasă băunând de zor, părinţii au crezut prima dată că-i vorba cel puţin de un trei la matematică. Nu: fuseseră cei cu selecţia pentru gimnastică, o aleseseră pe prietena ei şi pe ea nu. Cred că pe vremea aia gimnastica se vedea ca un fel de aristocraţie.
Azi ce fetiţă ar mai vrea să meargă la gimnastică, ce părinţi şi-ar mai trimite copilul la antrenament la Deva? Regimul e foarte dur, la douăzeci de ani eşti deja prea vârstnică, iar recompense financiare nu prea sunt.
Într-un fel e normal ca podiumul să fie ocupat de ţările mari, care au posibilităţi demografice şi financiare să creeze gimnaste de valoare. Iar noi probabil vom cădea în clasamente de la un an la altul, e o tendinţă firească.
Oricum, medaliile la gimnastică aduceau câteva momente de mândrie naţională şi cam atât.
Valer, eu nu cred că are dreptul cineva să se răţoiască la nişte sportivi că nu sunt capabili de performanţă, dacă nu sunt susţinuţi financiar cum trebuie.
Şi hai să ne lămurim – s-au căţărat pe podium, da? deci, ele, cele susţinute de statul românesc mai mult prin vorbe – s-au căţărat pe podium. în timp ce alte state mari, care îşi susţin altfel sportivii, nu s-au căţărat pe podium.
sau şi tu vii cu teoria “doar bronz”?
intrebarea e doua:
1. daca sportivii ar fi fost niste infumurati si scirbosi ar fi meritat-o?
2. presa cauta doar saminta de scandal?
raspunsul sunt unul: da.
cin te pune sa citesti ziare, sa te uiti la stiri? ha? asa-ti trebuie. asa presa asa cititori si dupa aia ne miram ca ne iau de indioti. pai suntem cit timp le bagam bani in buzunar. se vinde scandalul si mirlania. vezi povestea poneiului. vezi cine-s pe primele locuri la cititori in wordpress. na ca ma enervai… iaca titlu “dragulescu a ‘cazut’ de pe podium”. sa nu-i spargi capul?
Spun doar că e o scădere faţă de olimpiadele trecute şi n-are rost să ne băgăm degetele în ochi. Compară, să zicem, cu 2000, când dacă n-ar fi fost povestea cu efedrina, am fi ocupat întreg podiumul la individual compus. Şi aşa ne-am ales atunci cu aur şi argint.
Admit că, având în vedere susţinerea financiară statului, e remarcabil că mai luăm medalii de orice fel.
Şi probabil în câţiva ani o să ajungem chiar să nu luăm chiar nimic. Guvernul are destinaţii mult mai interesante pentru buget.
dan iancu:
1. nici să fi fost înfumuraţi şi scârboşi n-ar fi meritat-o, pentru că ar fi fost înfumuraţi şi scârboşi pe munca lor.
2. topul de pe wordpress e ne-updatat de vreo săptămână.
2 bis: păcat că n-a căzut autorul articolului de la etaj – alunecând din greşeală pe o coajă de banană. Şi tot aşa, de opt ori.
valer: şi în fotbal, unde chiar se bagă bani cu nemiluita, valoarea nu mai e cea din trecut.
exoplicaţia e cea din primul tău comment: înainte, faptul că realizai un lucru prin munca ta era o mândrie. Azi, e o mândrie să ţi-o tragi cu fotbalişti şi milionari, să îţi petreci vacanţa în Caraibe şi să îţi cumperi maşină roz cu picăţele şi mobil care prăjeşte şi pâine, şi unge şi unt pe ea. e o reorientare a valorilor.
justă remarca ta:
Şi nu numai a statului – adaug eu. Uite, eu i-aş pedepsi pe toţi cei care au denigrat un participant la olimpiadă să cotizeze câte două milioane, iar banii astfel strânşi să fie trimişi la Deva sau la Bucureşti – să susţină cantonamentele canotorilor.
N-aş fi chiar aşa de idealist: cu mândria din muncă nu se plătesc cheltuielile de bloc.
Văd mai degrabă o justificare psihologică pentru performanţele noastre de la gimnastică, o fiţă a fostului regim pe sistemul afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul: o dictatură în fruntea unei ţări prăpădite, dar dorind cu disperare să facă impresie şi înăuntru şi mai ales în afară. Ce satisfacţie: să-i baţi pe sportivii unor ţări puternice şi/sau cu venitul de cinşpe ori cât al tău!
Nu ştiu cum de a fost aleasă gimnastica să ne reprezinte, dar s-a investit serios în asta: s-au dat recompense consistente pentru antrenori (Forminte vorbea cu regret de vremurile când se dădeau apartamente celor merituoşi), probabil şi pentru gimnaste. O situaţie materială mai bună ca media, călătorii în străinătate – era totuşi tentant. Iar statul se implica şi dincolo de partea financiară – mă îndoiesc că astăzi mai cutreieră cineva prin şcoli în căutare de talente.
Într-un sistem închis era mai uşor şi să manevrezi mentalităţile – mă îndoiesc că astăzi performanţele gimnastelor pot concura cu show-ul lui Iri şi Moni.
Lorena expresia “pieleapulii” mi-a placut cel mai mult!
Se vede ca tu areti respect oricarei persoane fara sa ceri nimic in schimb…
Stii ca lumea civilizata se bazeaza in primul rand pe respect.
La noi acest lucru nu prea conteaza…
Si din cauza asta sunt unii care isi permit sa intrebe doar bronz tataie pai ce e asta …
valer: concluzie simplă: dacă munceşti ogorul – ai recoltă bogată. dacă îţi bagi pfff… recolta scade. idem şi cu sportul.
vasim: dacă reporterii le-ar fi respectat pe medaliate – i-aş fi respectat şi eu pe ei.
LL: viata e grea in general, nu numai aia de corporatist(a) :)… numa’ sa-l pazeasca sfantu’ pe vreun reporteras dintr’asta sa vina sa-mi puna o intrebare a la “doar bronz?” ca-l pun sa faca analiza sintactica a unei fraze de 20 de propozitii si daca nu-i iese din prima il plesnesc pana reuseste 🙂 … (asta a fost metoda pedagogica a profesoarei mele de romana din gimnaziu)
ştiu că viaţa e grea, trust me. 🙁
sincer, când îi văd pe ăştia, mi se pare că metodele străvechi – ca a profei tale – au şi ele rostul lor.
ei… mi-e teama ca-l omor in bataie si analiza nu-i iese! 🙂
viata e grea dar plina de satisfactii cata vreme stii sa le vezi si sa te bucuri de ele: un Pulica negru facand sex cu prosoapele proaspat spalate, o fotografie reusita, cateva sute de oameni aplaudand minute in sir la sfarsitul unei piese de teatru, o strangere de mana la semnarea unui contract, un loc 7 la olimpiada, un articol cu 100 de comentarii, o carte in vitrina unei librarii, un departament functional, o strangere de mana, un dobitoc caruia ii raspunzi “bronzul era singura medalie ce-mi lipsea din palmares” […pe langa aur si argint] si, de ce nu, un pumn bine plasat unui fotoreporter prea insistent (vezi Kimi Raikkonen)!
faceţi nişte gafe grozave (pînă pe la comentariul 30, cînd am renunţat)
1-reporterii nu umblă cu aparatul de fotografiat după sportivi. Una sunt fotoreporterii, care fac doar poze, şi alta sunt reporterii, care produc ştirile.
2-cine spune că presa din anii 90 a fost mai bună numai pentru că se vindeau tiraje mari ori e pe dinafară ori mai bine tace (ori ambele). epoca aia romantică a dispărut tocmai pentru că meseria a început să se profesionalizeze. vorbiţi de senzaţionalism ieftin? poate aţi uitat de găina care a născut pui vii sau de “Infractoarea”, ca să dau doar două exemple.
3. “doar bronz?” e o întrebare pertinentă pentru că se adresează canotoarelor de la 8+1, care plecau favorite. evident, domnişoara lupu sare de-un cot fără să-şi dea seama că e pe dinafară.
multe pot fi imputate jurnaliştilor sportivi, dar nu întrebarea asta.
Loreno, ai nevoie de-un tuns…
Ia repede legătura cu C. Neagoe, care am auzit că şi-a deschis o expoziţie personală sub forma unui salon de bărbierit, cu plata în urină…
prodan: oricâte gafe aş face, mai am mult până să recuperez nivelul dvs. de gafe faţă de mine, deci, hai să nu râdă ciob de oală spartă, că e ridicol.
1. eu am început prin a vorbi de reporteri de ştiri. clar. comentatorii au amplificat dialogul, şi au pus problema altor categorii de reporteri. ce e atât de greu de înţeles? poate rea-voinţa împiedică percepţia, nu?
2. nu puteţi să îmi justificaţi modul senzaţionist de a prezenta ştiri, aducând ca exemple presa care şi-a ales în mod declarat profilul tabloid. pe baza logicii dvs., televiziunile ar fi îndreptăţite să difuzeze porno la ore de vîrf, doar pentru că există publicaţii gen penthouse şi hustler. vezi unde ne duc erorile de logică?
3. din câte îmi amintesc, Surya Bonaly a fost o mare personalitate a patinajului. Apoi, într-un concurs, a dat un chix lamentabil. nu locul 3, ci 10. a căzut de vreo 4 ori. iar francezii? au lăudat-o, au spus, “marea noastră campioană a avut o zi proastă” şi au mers mai departe. deşi altul e suportul financiar primit de Surya, şi altul cel primit de canotoarele noastre.
totul e o chestie de atitudine decentă, şi de bun-simţ. Dar cu cine mi-am găsit eu să discut atitudinea decentă şi bunul simţ??? cu mihai prodan, care mi-a postat atâtea injurii de ultim hal… doar pentru că se putea!
scardanelli: Eu am nevoie doar de un tuns. Tu în schimb ai nevoie de un creier…
Am auzit că au sacrificat acum un bou la abator, du-te repede, poate mai e disponibil creierul.
mare dreptate ai lorena… dar asta face parte din caracterul romanului ! 😉
Mereu nemultumit, dar daca se poata sa moara lumea pentru acel lucru chit ca el nu face nimic .
Jurnalistii romani, in marea lor majoritate, au ajuns sa aiba *aproximativ* opt clase, clase ce nu includ mereu cei sapte ani de acasa. Aici ma refer la intreaga tagma de lucreaza in presa. Nu ii condamn neaparat, in fond … asta se cere. Eu unul am renuntat la a mai citi presa. Stilul lor nu mi se muleaza.
Dar, corelata cu lipsa anilor de acasa, vin si eu si intreb:
Atunci cand pierzi la doua miimi (atat a fost distanta, nu ?), si cand te gandesti ca daca la momentul potrivit, trageai mai tare un pic de vasle, luai argintul, iti convine sa vina cineva sa ti se adreseze cu “doar” ? Etica jurnalistilor nu mai e de mult timp incoace un secret. Insa ce e mai ingrijorator este faptul ca aceasta pare sa nu fi atins inca nivelul minim.
In rest, raman surprins de coexistenta exprimarii lucide, acide si coerente, cu cea de mahala, sau pseudo intelectuale, cu tente vagi de ironie. Toate acestea pe aceeasi pagina. Daca ar fi la mine pe blog, as rade din start asemenea comentarii, pana ar invata sa se exprime cum trebuie. Nu spun ca trebuie sa eviti conflictele, dar daca te arunci in conflicte, eu unul cred ca adresari de genul “platii in urina” nu isi au locul.
Iar din punctul meu de vedere, am absolut tot respectul pentru ai nostri, ce au participat la olimpiada. Fie ca au castigat, fie ca nu. Pentru ca sunt absolut convins ca fiecare din ei munceste de trei ori mai mult decat mutu, chivu si altii de teapa lor la un loc. Pentru ca omuletii astia sunt mai ocupati sa munceasca decat sa ajunga pe prima pagina a tabloidelor. Pentru ca aceiasi omuleti, in cazuri extreme, mor de foame cand se intorc in tara, dar nu renunta la visele lor, in timp ce altii sunt platiti cu zeci de milioane de dolari pe an, pentru ca stiu sa dea cu picioru’ intr-o basica, mai bine decat altii.
DAR
Voi face o paranteza aici. Modul in care ne-am comportat la J.O. ne definesc ca natie. Daca ati observat, medalii s-au luat mai mult la probe individuale, nu de echipe. Romanul nu prea stie sa lucreze in echipa. Asta se vede in fiecare zi, din momentul in care iesi pe usa. Romanul stie sa traga pentru el. Asta a facut de 60 de ani incoace, si asta va mai face. Si ii iese de multe ori. NU incerc sa subminez cumva succesul olimpicilor, insa doar am facut o scurta paralela. Fiecare grup social, cu scala sa de valori. Comportamentul insa este comun.