Secretele iertării

Pe când eram eu tânăr fecior, aveam o caracteristică nu foarte sexy: mă supăram extrem de uşor pe oameni. Asta pentru că aveam un ego fragil, pe care se jucaseră îndelung sârba, bătuta, geamparale, învârtita şi multe alte jocuri populare, şi prin urmare, aveam fitilul extrem de scurt şi dinamita de foarte bună calitate.

Pe scurt, aveam zăcăminte naturale de furie cât să masacrez întreaga populaţie a României, şi presupun că n-am ajuns un Ted Bundy pentru că nu se găseau arme de cumpărat la liber, iar de piaţa neagră nu aveam buget.

Desigur, furia mea avea anumiţi protagonişti şi protagoniste care-mi dăduseră ţepele de amploare. Şi mulţi căcănari mici, cărora pur şi simplu nu le răspundeam la salut pe stradă, dar nu le-aş fi dat foc la valiza de euroi, presupunând că ar fi fost bolnavi de cancer şi euroii cu pricina ar fi fost contravaloarea terapiei.

Cel mult aş fi furat valiza şi mi-aş fi cumpărat bomboane Rum – Kokos din ei, să am ce savura în timp ce mor ăia.

“Vai, Lorena, câtă cruzime.”

Nu, frate. Eram copilul nimănui, venit cu zero lei zero bani zero pile din Ardeal să facă artă. Era firesc că jumătate din populaţie o să caute să-şi bată joc de mine, iar cealaltă jumătate, să încerce să mă f*** şi abia apoi să caute să-şi bată joc de mine.

Mbun, deci până pe la 25 de ani am tot acumulat. Ură, furie, frustrări. Încă nişte ură, încă nişte furie, încă nişte frustrări. Şi tot aşa, straturi-straturi, ca varza de la Cluj. Eram Charles Manson cu o pojghiţă subţire de umor deasupra.

Cu ce mă scoteai din sărite cel mai tare?

Cu “Lorena, iartă-i.”

Sfat pe care îl dădeau diverse tanti înţelepte şi cu frică de Dumnezeu. “Iartă-i.”

Mă puteai proiecta pe Marte într-un jet verde de furie când îmi cereai să iert pe cineva din cei care-mi greşiseră.

Şi mi se părea foarte sincer că iertarea e genul ăla de bullshit ipocrit şi pseudo-smerit pe care îl practică mironosiţele de ambele sexe, ca să se pună bine în ochii lumii.

“Nu voi ierta niciodată, muriţi în chinuri.”

Apoi, au început să mi se întâmple lucruri bune. Prieteni adevăraţi, joburi ok, bani. Sau poate invers: joburi ok, bani, prieteni adevăraţi. Cei care spun că banii n-aduc fericirea n-au fost săraci lipiţi pământului niciodată. Banii aduc un confort sufletesc uriaş, care-ţi permite să fii tu însuţi şi să transmiţi degajare şi energie pozitivă şi altora. Nenea ăla care împroaşcă rahat în secţiunea mea de comentarii? Sau e postac plătit, sau n-are cu ce să-şi plătească chiria şi se răzbună revărsând ură pe net. Am fost nenea ăla.

Şi pe măsură ce au venit banii şi prietenii adevăraţi, şi furiile mele au început să scadă în intensitate. Viaţa nu-mi dăruise numai kkt, iată, îmi dăruia şi momente plăcute.

Dar, în momente de oboseală, sau în momente de nelinişte, sau în momente de stres, răbufneau demonii mei din prima tinereţe. Şi mă pomeneam clocotind din nou de exact aceeaşi furie sângeroasă, de data asta complet ilogică. Nu mai eram la cheremul nimănui, nimeni nu mă putea obliga să fac nimic din ce nu voiam, eram stăpânul propriei mele vieţi.

Cum puteam să nu mai simt energiile astea îngrozitor de negative şi de distructive?

M-am dus la terapie, dar tanti vorbea peste mine, voia foarte tare să se dea deşteaptă şi aplica o etichetă peste orice spuneam, şi am simţit că o pocnesc. Fă, dacă voiam pe unii să se dea deştepţi şi să-mi pună etichete, mai scriam un articol pe blog şi aveam o tonă de făcători pe deştepţii moca.

Apoi, am ajuns la un coafor nou, şi în timp ce mă vopsea, doamna de acolo. o bucureşteancă normală cu ţâţe mari şi educaţie medie, genul care-ţi spune “fată” şi “mămică” – făcea chit chat cu mine. Dar un chit chat atât de natural şi de cald, lipsit de orice pompoşenie şi pretenţiozitate, încât m-am pomenit deşertând o bună parte din rezervele mele de furie.

Şi tipa mi-a zis exact fraza care, cu zece ani în urmă, m-ar fi făcut să sar din scaun şi să plec în lume cu vopsea proaspăt aplicată pe jumătate de cap:

-Iartă-i.

-Dar nu simt nici un impuls de bunăvoinţă faţă de ei, nu simt decât un profund “dă-i în morţii lor”.

-Foarte bine. Dar iartă-i.

-Nici prin minte nu-mi trece să merg la ei să fac scene de iertare. Mi-e silă de ei ca-n prima zi. Am ascendent în Scorpion, şi Scorpionul te urăşte şi peste zece ani cum te-a urât în ziua când i-ai făcut un rău.

-Atunci nu te duce. Dar găseşte în tine puterea să ierţi.

-Adică?

-Adică nu le mai purta ură pentru ce au făcut. Pur şi simplu, iartă-i tu în interiorul tău. Treci peste.

Atunci, mi-a picat o fisă. De fapt, iertarea nu e despre scene lacrimogene cu oameni de mutra cărora nu mai ai nici un chef. Nu e despre a mima că eşti ok faţă de nişte oameni pe care încă-ţi vine să-i flegmezi între sprâncene. E strict despre debarasarea gunoiului emoţional.

OK. Şi m-am dus acasă. Am luat vin. Şi, exact ca Arya Stark, am luat la rând lista cu duşmani.

“X. A făcut asta, asta şi asta. Dar eu acum sunt aici. Nu mă mai reprezintă cu nimic ipostaza de fraiera lui X. Sunt cu totul alt om, în cu totul alt loc. Pot să mă detaşez de asta, şi să-mi spun că s-a întâmplat PENTRU CĂ a existat ocazia, dar ocazia nu se va repeta niciodată?”

Da.

Şi pe măsură ce făceam exerciţiul ăsta mintal, îmi dădeam seama că supărarea pe alţii este, totodată, supărare pe tine însuţi, că ai fost prostul lor. Şi ce trebuie să faci e să îţi ierţi în primul rând ţie că ai pus botul la minciună şi te-ai lăsat păcălit, şi abia apoi lor că au găsit idiotul perfect.

Practic, coafeza aia bucureşteancă, cu educaţie medie, ţâţe mari şi aptitudine de a asculta pe bune a fost un psiholog mai bun decât figuranta cu aere pe ea. Am plătit doar vopsitul şi coafatul, dar mi-a redat echilibrul interior.

Şi da, echilibrul interior se obţine prin abilitatea de a ierta.

Nu prin a te duce să stai limbă în limbă cu oamenii care te-au luat de prost. Pe ăia e bine să-i ţii la distanţă, pentru că un om care te-a luat de prost o dată va încerca să te ia de prost de o mie de ori. Cam ca găinile care atacă mereu pasărea slabă şi vulnerabilă. Tendinţa de a abuza va fi mereu acolo.

Ci prin a decide să laşi bagajul ăla toxic să lunece pe toboganul ghenei în jos şi prin a te detaşa. Nu mai eşti persoana aia, nu ai avut forţă suficientă să opreşti abuzul în acel moment, dar o ai acum. A fost, a trecut, e alegerea ta să speli urmele şi să rămâi curat.

Şi exerciţiul ăsta mintal are o uriaşă putere eliberatoare.

Ranchiuna, ura, setea de răzbunare pe care le purtăm altora ne macină în primul rând pe noi.

Repet, să ajungă şi la locurile ieftine din spate: ranchiuna, ura, setea de răzbunare pe care le purtăm altora ne macină în primul rând pe noi. Ne otrăvesc viaţa şi gândurile. Ne induc stări de furie – mie şi celor ca mine, care-s genul activ – sau de depresie – celor pe care negativitatea îi secătuieşte de energie.

Poţi alege să te defineşti prin ce ţi s-a întâmplat rău în viaţă, sau prin ce ai schimbat în bine.

Poţi alege să te priveşti tu pe tine drept victima ticăloşiei lui A, B, C, sau un om care are putere şi face, din resursele lui, D, E sau F.

Şi pe măsură ce ierţi şi te eliberezi de povara chestiilor de genul A, B sau C, te redirijezi cu trupele încolonate spre lucrurile care-s cu adevărat importante pentru prezentul şi viitorul tău.

Şi acesta, dragi copii, este cel mai minunat secret al iertării.

 

Foto: pixabay.com.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

7 Responses

  1. Nicu says:

    Ma regasesc atat de mult in articolul asta! Ar trebui sa-l printez si sa-l citesc zilnic ca pe o mantra, pana imi intra bine de tot in cap ca eu nu mai sunt cel de altadata. Inca ma bantuie demonii trecutului, debarasarea de ei e un proces continuu si dificil, uneori cu travalii sufletesti sfasietoare. Iti multumesc pentru crampeiul de frumos pe care l-ai adus!

  2. Lorena Lupu says:

    Păi fă-o. Printează-l dacă te ajută.

  3. Mia says:

    Lorena, ce bine ca esti. Si eu am fost in punctul acela. Si tot asa – am reusit sa gasesc – nu stiu cum – resurse sa iert. Ce mi se pare de-a dreptul incredibil este ca am proiectat iertarea ca pe o eliberare dintr-o…cusca a propriilor mele convingeri/temeri si ca am vizualizat eliberarea ca pe un zbor de pasare, exact ca in poza aleasa de tine.

    Cum ar spune cineva: “veteranii inteleg mai bine versul lui Tatae..”

    Te imbratisez si-ti doresc tot binele din lume.

  4. Lorena Lupu says:

    Te îmbrățișez și eu și mă bucur că ți-a fost util textul.

  5. RB says:

    E o vorba: “iarta-i, nu pentru ca ei merita iertare, ci pentru ca tu meriti pace sufleteasca.” Asta am priceput si eu dupa ce l-am urat 20 de ani pe taica-miu.

  6. Lorena Lupu says:

    exactly.

  1. April 10, 2019

    […] …Ranchiuna, ura, setea de răzbunare pe care le purtăm altora ne macină în primul rând pe noi… […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger