Meandrele feminităţii

E foarte greu, în timp ce urmăreşti “The Danish Girl”, filmul bazat pe povestea reală a unui tânăr pictor din anii 20, Einar Wegener, care ascundea în corpul lui de bărbat un “eu” de femeie – e foarte greu, zic, mai ales pe măsură ce povestea evoluează, să ţii minte că Eddie Redmayne, interpretul, e mascul. Feminitatea care vine valuri-valuri dinspre erou / ină e răvăşitoare, umple ecranul şi sala. Convenţia e atât de intensă, încât te pomeneşti că ai cumpărat pe nesimţite faptul că priveşti o femeie.

Ăsta e genul de transformare fizico-psihică specific actorilor cu adevărat uriaşi. Capacitatea de a lua o altă faţă, cu alt corp, altă minte şi alt suflet şi a le face atât de profund ale tale, încât să uite toată lumea cine erai la început. Ăsta e Eddie Redmayne, recent Oscarizat pentru modul în care şi-a transformat fiinţa să devină Stephen Hawking in “The Theory of Everything”.

Povestea de la care porneşte filmul lui Tom Hooper (tipul cu King’s Speech şi mult înjuratul Les Miserables) e una reală. Mai nou, realitatea e principala vacă de muls a cinematografiei. Exact înainte de film a rulat spotul publicitar al unui alt film care urma, despre ţepele imobiliare din Statele Unite. E cumva bizară epoca în care trăim. În care presa a devenit organ de copy-paste la anunţuri de PR şi, în schimb, ficţiunea a preluat rolul reportericesc şi acut al jurnalismului. Dar divaghez. Să revin la oile din posesiune, cu sau fără câinii aferenţi.

Lili Elbe, fata daneză, chiar a existat, şi iniţial s-a numit Einar Wegener, a fost pictor peisagist de succes, căsătorit cu Gerda, ea însăşi pictoriţă de succes. Gerda, libertină şi incitată de potenţialul unui experiment amoros, îşi încurajează delicatul şi femininul soţ să-şi exploreze această latură, îi cumpără cu mâna ei rochii, peruci şi ciorapi şi-l pictează iar şi iar, ca pe o divă exotică şi felină, în egală măsură creaţia ei. Detectezi un lesbianism latent în acest Pygmalion inversat, în modul în care Gerda se hrăneşte artistic din această nouă identitate, fluidă şi acaparatoare, a soţului ei.

Problema se complică abia când Einar e incapabil să se mai întoarcă la sine. Sau dimpotrivă, e incapabil să se întoarcă DE LA sine. Şi decide, cu ajutorul unor medici revoluţionari ai perioadei interbelice, să facă una dintre primele operaţii de schimbare de sex atestate documentar.

Desigur, în clipa în care Gerda înţelege că, în procesul artistic al explorării lui Lili, şi-a pierdut soţul, începe drama. Drama conjugală. Drama nevestei părăsite. Cumva, deşi peripeţiile lui Lili sunt subiectul poveştii, modul în care actriţa suedeză Alicia Vikander încasează fiecare etapă a acestei relaţii care se metamorfozează pe nesimţite din amor conjugal într-o pasiune incertă şi dureroasă fără finalizare, o avansează în poziţia de protagonist.

Ca femeie, ar avea nevoie de un mascul cu braţe puternice. Ca artist în căutarea unei muze, are nevoie – o disperată nevoie – de această prezenţă eterică şi diafan senzuală în care îşi transformă soţul, cel puţin cu aceeaşi abnegaţie cu care se leapădă el de masca masculinităţii.

Din acest punct de vedere, am perceput The Danish Girl ca pe un omagiu adus feminităţii. Al feminităţii subtile, suave, învăluitoare; al feminităţii care invadează încet şi blând, aparent neameninţător. Al feminităţii graţioase, unduitoare, ca un strop de parfum pulverizat în aer. Al hainelor, texturilor, privirilor, zâmbetelor, ezitărilor feminine. Al feminităţii care iubeşte abandonându-se complet, fără limite, al feminităţii lascive, versatile, periculoase.

Şi da, drama cutremurătoare prin care trec ambele personaje mi-e cumplit de familiară. Toţi bărbaţii pe care i-am iubit au fost cel puţin 30% femei.