Conul de ură

Oricât ne-am da de obraze fine şi de raţionali, suntem un popor predominant emoţional, animat de două motoare: capra vecinului şi punerea de pată.

Din când în când, ni se căşună pe câte cineva, în general pentru că îi merge bine. Şi atunci începem să-l urâm în grup. Fiecare aduce la bagajul de ură comună ce are: înjurături simple, înjurături mai cu subordonate, băşcău de autobază, băşcălie tip vitrion englezesc – cerneală violentă şi aşa mai departe.

Ultima victimă a conului de ură este Dan Puric.

Acum, departe de mine vreo intenţie să-l apăr pe Dan Puric. Mi-e antipatic de mulţi ani. Încă de când doamna corectoare a unei reviste la care lucram îmi povestea cum toată clasa pune bani de majorat să-i cumpere togă americană şi şapcă pătrată fiului lui Dan Puric, că ta-su, spirit românesc fiind, refuză să cotizeze la americănisme, chit că asta ar însemna ca poza de absolvire să-l aibă pe fi-su absent sau în alte haine. Obtuzitate mai sinistră pentru nevoia adolescentină de a te alinia la colegi rar am întâlnit. Şi restul părinţilor strângeau bani de mila copilului lui Puric. Ăsta e omul Puric.

Dar nici nu mi se pare justificată toată această revărsare de ură pe absolut orice face profesional. Pentru că în ultima vreme, teatrul lui Puric îşi ia exact aceleaşi înjurături pe care le iau conferinţele lui la casele de cultură.
Dimpotrivă, hai să examinăm respectivele conferinţe ca pe un act de entertainment. Ca pe o piesă de teatru. Numai că ficţiunea nu e “un băiat iubea o fată” sau “doi băieţi iubeau o fată, iar ea îi îmbârliga pe ambii” ci “ce frumoşi şi deştepţi sunteţi, dragi plătitori”.
Găselniţa e genială. Întotdeauna, omul simplu, care nu înţelege mecanismele interne ale actului performativ, va fi mai înduioşat de o poveste despre el, decât de o ficţiune plină de convenţional. Da, o să dea 50 de lei să audă că suntem un popor special şi că el, gigelul, e special? Care ar fi alternativa? Să muncească. N-ai să vezi!

Câţi aţi avut iniţiativa asta sclipitoare de business, să mergeţi în ţară şi să le povestiţi oamenilor cât sunt de superbi? Nici unii. De-aia Puric face un purcoi de bani iar proştii plătesc uniforma copilului.

Şi repet, nu îl apăr cu nimic. Doar înţeleg raţional ce face şi de ce.

Dar conul de ură nu e o noutate. Din când în când se pogoară pe câte cineva şi în secunda aia, orice ar face persoana respectivă e infinit de prost şi de neprivibil, iar oricine are o vorbă cel puţin nuanţată de spus despre persoana respectivă riscă un con de ură proprie.

Victime trecute ale conului de ură:

Sergiu Nicolaescu.

Când eram mică, ţin minte că am râs la “Nea Mărin Miliardar” şi cu anusul. Sergiu era hip şi cool. După revoluţie, subit s-a transformat în marele duşman public al cinemaului şi, în consecinţă, orice a făcut şi-a luat toneeee de umori. Tone.
Da, poţi spune că avea un stil vintage de a construi povestea şi a decupa cadrele. Dar poţi privi vintage-ul respectiv ca pe un stil, nu ca pe un motiv de ură exacerbată.
Nu, nene. Nicolaescu era ciuca înjurăturilor.
Chiar am făcut un test. Am scris o cronică pozitivă la “Poker”, care nu e mare capodoperă, dar e la nivelul comediilor de vară de mall, oricând.
M-a înjurat internetul de parcă aş fi făcut turneu de violat mame.

Florin Salam

Nu degeaba a ajuns Florin Salam pe coperta Paris Match şi nu degeaba a vrut Goran Bregovic să lucreze cu el. Omul are o voce incredibilă şi când se dezlănţuie, poate concura cu orice solist de jazz de renume.

Din păcate, genul pe care-l practică e maneaua şi asta ne va face să-l urâm pe viaţă. Deşi aici apare alt paradox. Cum se face că artiştii pe care îi iubim la nivel de declaraţii mor de foame, iar cei pe care îi tratăm cu scârbă superioară sunt pur şi simplu copleşiţi de angajamente?

Cât timp lucram la reviste, am luptat şi cu morile de vânt să obţin OK-ul să fac un interviu cu Florin Salam. Mi se părea că are lucruri interesante de povestit. “Ce, mă? Un manelar în paginile noastre fine, cu coperţi cu Monica Gabor? Oh, vai”.

Dar încă n-am murit. La un moment dat o să fac un interviu cu Florin Salam şi simt în ovare că va fi unul dintre cele mai mişto interviuri din viaţa mea.

Fuego

Fuego a apărut în epoca greşită. Azi, o alură cvasi-gay în artă e chiar binevenită. “Da, cântă prost, dar uite cât de gay arată!” “Corect, merită o şansă.”
Când a apărut Fuego eram toţi ceva mai homofobi şi, cumva, în virtutea unei inerţii specifice omului prost, continuăm să-i reproşăm exact lucrurile pentru care Justinii (Bieber, Timberlake şi etc) sunt idolii la femei.
Deşi între timp, băiatul şi-a găsit nişa perfectă de public. Babele miloase. “Împodobeşte mamă braduul”. Şi baba se udă toată. De lacrimi. Şi-a construit personajul public “puiul mamei”. Ştim toţi că e o convenţie. Şi e una de care gospodinele cu copii plecaţi la căpşunărit au nevoie.
Şi îi stă chiar bine postura asta. Timbrul lui vocal şi faţa de bebeluş sunt impecabile. Asocierea cu Irina Loghin, aşijderea.

Ne mai calmăm şi noi un pic?

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

8 Responses

  1. În plus, Salam e printre puținii de pe piața muzicală autohtonă care are studii în domeniu. Și, cum spuneai mai sus, poate dovedi calitativ (dacă vrea).

  2. Kathy Bates says:

    Puricul şi ceilalţi purici din peisajul public de la noi, y compris Mircea Badea, fac un lucru interesant, pe care mintea celor cu pata pusă îl înţelege mai greu. Acelaşi lucru pe care nu l-au înţeles la Borat. “A insultat Kazahstanul!” De fapt tipul a folosit motivul străinului fraier pentru a parodia maniile şi obiceiurile ghiolbanilor din Vest. O variantă mai simplistă şi mârlănească a ceea ce făcea Sadoveanu în “Zodia Cancerului”.

    Spre exemplu: maimuţărelile lui Mircea Badea şi insultele lui la adresa unor oameni luaţi la întâmplare (femei, automobilişti, băsişti etc) înfurie publicul, îl stimulează fie împotriva Mircişorului, fie împotriva victimei lui. Fiindcă aparent nu au sens. La fel cum îi stimulează lozincile pe huliganii de fotbal.

    De fapt au un sens. (Ar trebui) să stimuleze publicul să gândească şi să realizeze cum stau de fapt lucrurile.

    Credem că maimuţărelile cimpanzeului de Antenă la adresa băsiştilor sunt nesimţite. Dar nu avem nici cel mai mic scrupul în a ne maimuţări la fel de urât împotriva lui Adrian Năstase. Îl putem batjocori pentru avuţia lui, pentru împuşcarea în guşă, pentru obiceiurile lui dosnice, pentru că e comunist din tată-n fiu. El nu are dreptul să se apere, nici să răspundă, nici să fie tratat ca un egal. E comunist.

    Cândva, Victoria Stoiciu a scris aşa: “cândva, copil în URSS fiind, visam că va fi un război mondial şi o să cad în luptă cu invadatorii fascişti şi capitalişti.”

    Lătrăii de tastatură au muşcat imediat momeala. Nici măcar nu s-a gândit vreunul că povestea era inventată. Pentru dobitocii de dreapta, era de ajuns să audă “duşmanii fascişti şi capitalişti” ca să urle precum şacalii. Parcă îi invadau comuniştii sovietici, îi trimiteau în lagăre, împuşcau oamenii la zid… care comunişti, că sunt morţi şi îngropaţi cei mai mulţi dintre ei!?

  3. piticigrasi says:

    Ca regizor,Sergiu Nicolaescu e sub-mediocru.
    Dan Puric e de o platitudine inspaimantatoare.E filozoful pulimii.
    La ce ii folosesc porcului margaritarele?Ai voce de sperii Paris-ul dar canti manele?Canta la alta masa,nu ma intereseaza.
    Iar despre Fuego,trebuie sa fie si cineva de care sa ne batem joc,ce naiba 😀

    “Cum se face că artiştii pe care îi iubim la nivel de declaraţii mor de foame, iar cei pe care îi tratăm cu scârbă superioară sunt pur şi simplu copleşiţi de angajamente?” Cred ca unul din raspunsuri il dai tot tu:
    “La un moment dat o să fac un interviu cu Florin Salam şi simt în ovare că va fi unul dintre cele mai mişto interviuri din viaţa mea.”

    Nu e un con de ura impotriva lor,ci mai degraba impotriva gloatei de zombie care vor interviuri cu Salam si Guta, pe cand un artist gen Alifantis sta uitat.

  4. Un Schmeker era zilele trecute pe ulițele din Bucale și vindea leac pentru Prostie.
    Bineînțeles, cu PiaR-ul de tip florăreasă:
    „- Vând leac contra Prostiei, neamule!”
    ”- Ia leacul contra Prostiei, vere!”
    Primele 9 replici primite au fost din categoria „Du-te, bă, în pizda mă-tii!”, „Marsch de-aici, șarlatanule!”
    Dară, AL ZECELEA omuleț care a luat la cunoșteală despre mesajul marketingului stradal a întrebat fără să ezite:
    „- CÂT COSTĂ?”
    —-
    Cam asta a fost prima idee ce mi-a trăsnit citind comentariile Lorenei despre legea invariabilă a cererii și ofertei.
    Cu alegația neverificabilă, prin care nevoia hominidului de a fi tras pe sfoară, de a i se vinde iluzii, constituie o NECESITATE fie fiziologică – metabolică, fie o necesitate psihologică.
    E ceva din seria nevoii de sacru a melteanului. Așa și cu nevoia de iluzionare frumos ambalată, servită la pachet cu o scobitoare, o măslină și o micuță porțioară de rahat.
    Însă, aș contrazice-o puțintel pe Lorena (știu că-mi dă voie!) zicând că nu oferta pieței primează în această falsă dispută tezistă, cu accente naționalist-ortodoxe, ci esențială este CERINȚA. Piața CERE să i se vândă iluzii.
    Pe cale de firească consecință, Puric a apărut ca o inevitabilă consecință a mecanismului pieței: la cererea stăruitoare a agorei de a i se servi iluzii, a apărut VÂNZĂTORUL DE ILUZII.
    În rest, nemaiinteresându-mă disputa deshumată (after six years) dintre pleshou și pouric, cu rol de antiteză a celor expuse ipotetic mai sus, cred că s-ar potrivi o opinie aidoma de pertinentă – Mirel Curea în EvZilei.
    Este vorba tot despre acel segment social al comunicării persuasive, al gâdilatului coardei sensibile din lira dezacordată din căpățâna oricărui hominid, nișă care în nici un caz nu poate să rămână neocupată.
    Pentru amatorii de raționamente ale propriului bostan, este interesantă de cetit.
    http://www.evz.ro/plutonierii-de-presa-actorul-dan-puric-si-piftiile-sleite-ale-moralistului-andrei-plesu-anti-opinie.html

  5. cucubau says:

    pt mine, consumator de stiri la tv, sa-l vad in aceeasi zi pe 2-3 posturi a fost prea mult. de-aia a intrat in conul meu de ura. uite ca Hrusca, intrat in acelasi con, a facut un pas in spate. supraexpunerea e de vina in primul rand, iar apoi, in cazul Puricului, aberatiile nationalisto-mistico-mitice pe care le debiteaza. ok, sa nu-i uram, dar sa-i luam un pic peste picior creca le prinde si lor bine.

  6. antigelu says:

    @hathy bates: Spagatistul enerveaza prin practicarea cu indarjire a colonoscopiei. E maro pe bot de la cacareze de motan.

    Rolena, astept cu nerabdare interviul cu Salam, sa il anunti si aici sa iau revista/ziarul respectiv.
    Si an nou fericit cu sanatate si inspiratie multa.

    PS Concurenta popilor naste erezii, de genul “mersul cu iordanul INAINTE de anul nou”. Imediat dupa craciun, eram in vizita, gazda nu se uita la cine deschide usa si pac, ne trezim ca intra satra lui papuc peste noi si incep “In Jordan scaldandu_te tu…blabla” Sar oamenii sa pupe crucea si mina popii, eu nimic. Popa: “si domnul”? Replica mea “domnul nu e cu de astea…”

  7. arakelian says:

    E trist ca unii cauta doar ce e mai nasol la un om, ii cauta doar extremele. Sergiu Nicolaescu a avut ceva de spus in film chiar daca a avut comportament totalitarist. Dan Puric a deschis si abordat o problema extraordinara si care ar putea schimba complet viata omului daca … am fi deschisi pentru asta: sa gandim pozitiv si sa apreciem pozitivul de langa noi, chiar daca tie ti-a picat prost anti-consumerismul lui.
    Florin Salam o fi avand el voce si studii dar ureche muzicala din parti 😀 (l-am vazut improvizand si… ) dar a donat si salvat oameni in mizerie.

    La naiba, de ce neaparat sa urmarim doar… extremele? Am uitat ca si noi suntem oameni? Am putea sa facem ceva mai bun? Am putea sa fim guvernati de ratiune?

    Si stii cine acuz eu ca promoveaza ura asta? Media.
    Sunt de ani de zile fara tv si ghici!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: