Cerşetorii. De câte ori văd un cerşetor (mai ales dacă e un flăcău voinic şi lat în spete) mă cuprinde un sentiment de inechitate socială. Adică: amândoi am primit în dotare, pe inventar, un creier, două mâini, două picioare etc. Creier pe care eu mi-l fut muncind, iar el şi-l odihneşte cât e ziua de lungă. Şi odihnitul ăsta bine-mersi îşi permite să-mi ceară mie pomană! Alţii îl refuză evitându-i privirea ruşinaţi: “N-am”. De ce această eschivă, domnilor? Eu le surâd senin în faţă şi le spun: “N-am chef să-ţi dau!” Bineînţeles, se lasă cu înjurături. Cu blesteme. Cu luarea morţilor în peninsulă. Nu înţeleg un singur lucru: ăştia au impresia că înjurăturile au efect de catalizare a dărniciei umane?
În viaţa mea, trebuie să recunosc, n-am dat pomană decât cu două ocazii:
1) un muzicant bătrân de pe la universitate, care cânta deosebit de frumos tema muzicală din “The Godfather”, într-o seară cu lună plină
2)o bătrânică de pe scările de la Staţia de Metrou Izvor. A început:
-Hai, ajută-mă şi pe mine…
În faţa unei bătrânici mititele, nu poţi persista în refuzuri nesimţite, aşa că i-am spus simplu:
-Nu pot.
Iar bătrânica resemnată şi blajină:
-Lasă maică, dacă nu poţi asta e, ai şi tu grijile tale.
Faza asta m-a spart. Automat, am dus mâna la buzunar.
3) Odată, mi s-a întâmplat o minune. Amica mea de atunci era o mega bisericoasă. Iar eu, deschisă către tot ce e nou. Why not?
Veniseră la Mitropolie Preasfintele Moaşte ale Sfântului Whatever. Recunosc, dacă lipsa de păsare ar fi durut, eu aş fi urlat. Dar fata ştia că, dacă atingi preasfintele ciosvârte, ţi se întâmplă exact noroacele pe care le ai la yahoo, dacă trimiţi mass-ul la minim zece pretini.
Buuuun! La Mitropolie era o coadă, de parcă s-ar fi împărţit genunchi de şarpe gratis. Cum am emis prima poantă idioată, de trecere a timpului, o babă cu batic negru s-a zborşit la mine:
-Duduie, eşti în Casa Domnului! (Doooaaamneeee, cât mă enervează apelativul “Duduie!!” Îmi vine să dudui de nervi când îl aud!)
Buuun, taci şi stai. Şi taci. Şi stai. Şi taci. Şi…
-Băi, mie mi-e silă de Sfintele Ciolane ale orişicui, dau o raită până te ciozvârţi tu.
Înaintea mitropoliei, târguşor de Sfântu’ respectiv. Iconiţe, lumânărele, apă sfinţită, obiecte artizanale etc, dar branduite. Ştiţi cum e în Mall. “Ina Center”. “Kenvelo”. “Irina Schrotter”. “Sephora”.
Aici era “Mănăstirea de la Cucuieţii de Deal”. “Mănăstirea de la Cucuieţii de Vale”. “Mănăstirea de la Cucuieţii Intermediari” ş. a. m. d.
Culmea, la o masă, mi-a captat privirea o brăţară foarte frumos lucrată. Nu pt. mine, că eu sparg rapid bijuteriile. Ci pentru vaca aia care stătea la coadă la Prealuminatele Moaşte.
Mă caut în buzunar. God! n-aveam portofelul la mine. Dar 1 RON în stângu’, 1 RON în dreptu’, 2 RONI la piept, mă apropiam. La final, îmi lipseau exact 0,3 lei noi, sau 3000 lei vechi. Trei monezi de zece bani. Pur şi simplu, nu-i aveam. Exact atunci, se apropie de mine o ţigancă bătrână:
-Hajută şi tu baba cu cevaaa, trăi-ţi-ar famelia.
-Ia lasă-mă, femeie în pace, bombăn eu, că uite, vreau şi io brăţara aia şi n-am destui bani!
Tace ţiganca, se uită lung la mine.
-Cât îţi trebe, maică?
pai… creierul tau e mult mai pretios decat al flacaului lat in spete. da’ uite… de ex in timp ce tu iti futi creieru muncind, el ar putea sa-si futa curu’ (ca si aia e munca, deh) castigand un ban cinstit, nu?
touche! 🙂
poate o şi face, mai ştii? ziua cerşetor, noaptea…
deci asta s-a mai intamplat intr-o gara, un amic nu avea bani de tren si vine un cersetor si zice: cat iti trebe ma baiatule sa te intorci la cluj? zice ala nia imi trebe atata, omu baga mana la buzunar si baiatu si in ziua de azi probabil e mirat ca uite ca l-o ajutat un cersetor.
ramane sa mai gasim pe cineva cu o poveste cum i-a dat un cersetor rest.
cersetorii dau mai repede pentru ca stiu cum e sa nu ai si sa ceri…
andre: eh, uite că m-a ajutat şi pe mine.
alb: asta aş vrea să văd-aud şi eu. 🙂
anaayana: dar e un caz izolat. nu se întâmplă în fiecare zi.
eu zic să le dăm bani dacă avem. pe mine mă necăjeşte când văd astfel de oameni murdari şi trăind în mizerie.
nu merită şi ei un pic de căldură sau afecţiune din partea noastră?
Nu stiu cum se face ca am parte numai de cesetori batrini, batrine, de preferinta. Grasi, handicapati si infirmi. Unii slabi, aschimodii.
De asemenea de batrini curati in saracia lor care ar trebui sa fie intretinuti de familie (pe care nu o mai au) sau de societate pentru ca se vad limpede pe fetele lor anii pe care si i-au petrcut muncind ordonat si constant. Iar acum, societatea, o data cu degringolada economica postdecembrista, le-a furnizat un elegant picior cocigian.
Cu dinsii ce-i de facut ? Eu nu-mi permit sa-i intretin pe toti!
dilema: ok. e un anumit număr de persoane cu adevărat nenorocite. Dar alea au o anume demnitate în nenorocirea lor. Şi sunt o mulţime de simulanţi care storc cu neruşinare mila publică.
e prima data cand intru pe blogul tau. nush daca esti consacrata sau abia ai inceput, and quite frankly i don’t give a rat’s ass. da-mi place atitudinea. e foarte sanatoasa. chestiile de genul asta ma fac sa-mi doresc sa fiu si eu din nou un pic mai iritabil 😀
anywho, ideea era ca voi reveni. keep up the good work.
am început prin a fi http://360.yahoo.com/loremonde, unde am reuşit să adun un constant e 1000 de vizualizări pe zi… cam 300-350 de cititori, şi un total de 150 000 de citanii. Dar pentru că nu am “moderare de comentarii”, şi portalul are multe probleme tehnice (mai dispare câte o postare, hodoronc-tronc, şi uneori tot blogul), m-am extins.
a, ok, deci esti celebra. 😛
Da, nu mai pot de atâta celebritate. :)). Eu fug de celebritate cât pot şi ea nu mă scapă din gheare, se ţine după mine ca scaiul de oaie loool.
Nu încercam să mă dau rotundă, voiam doar să zic că am avut un blog cu oarecare trafic în altă parte, dar am ales să încep de la 0. Dacă tot m-ai întrebat mai devreme dacă am experienţă în blogging.
misto comparatia cu scaiul si oaia. si am inteles ca nu voiai sa te dai rotunda, am prostul obicei sa ma prind repede 😛
bun. îmi plac interlocutorii care se prind repede.