Dar nu se ceartă cu vorbe. Se ceartă coregrafic. Foarte spectaculos.
Am văzut ieri un bărbat şi o femeie, amândoi cu dizabilităţi de vorbire – posibil căsătoriţi sau prieteni foarte buni – care aveau o divergenţă de opinii foarte vie. Şi-o exprimau gesticulând de zor – mâinile lor ajunseseră la viteze uimitoare, şi se vedea că sunt bine proptiţi în punctul lor de vedere – fiecare în parte – , că ştiu despre ce vorbesc – gesticulează, vreau să spun – şi că vor să-l convingă pe interlocutor de dreptatea lor.
Cearta consta de fapt în gesturi şi priviri. Partea frumoasă era că – gesturile neavând potenţialul ofensiv al cuvintelor – erau doar încinse şi foarte hotărâte, dar nu agresive. În nici o clipă nu vedeam cum gesturile vreunuia dintre ei ar căpăta o tendinţă violentă asupra celuilalt. Se vede că muţii noştri sunt mai buni la capitolul comunicare decât noi.
Ideea e că, la un moment dat, bărbatul a simţit privirea mea. Atunci, a realizat şi potenţialul comic al situaţiei: doi oameni stau pe stradă şi gesticulează frenetic unul faţă de altul. A început să zâmbească – şi cred că a cedat. Femeia, care stătea cu spatele spre mine, s-a întors să vadă ce se întâmplă, şi a început şi ea să zâmbească.
Concluzia: ar fi mişto ca toată populaţia României să amuţească pentru un an. Presupun că, paradoxal, s-ar îmbunătăţi simţitor comunicarea 😆
Punctul lor de vedere ţi-l explic eu foarte simplu:
a) Pisălogii A: suferă de o lipsă cruntă de realizări profesionale. Şi atunci, ambiţu’ lor e să le dovedească şi altora că sunt proşti.
Prin ce îi recunoşti:
Apar cu nişte afirmaţii sforăitor de entelectoale, dar la prima încercare de a-i contraargumenta, pierd şirul şi sar direct la injurii.
b) Bă’eţaşii teribilişti: cei care freacă duda toată ziua şi au cunosc femeile doar din povestioare de Hustler şi filme porno unde dialogul e: Ce faci, scumpo? Stau la plajă. Te-aş fute. Aaaah ce bineee…
Ăştia săracii au un discurs truncheat, să zicem aşa, de cât îi duce mintea. Şi desigur, teribilismul faptului că e primul din familie care ştie că butonul ON aprinde compul.
Cum îi recunoşti: după modul ridicol în care încep, continuă şi încheie un dialog
c) Urangutanii analitici: ăştia au tiiiiiimp cât cuprinde, răbdare să te frece la icre şi o sete incomensurabilă de a se afirma.
Cum îi recunoşti: după comentarii foarte lungi, în care te contrazic nu fraze întortocheate – cât mai ilizibile, ca să nu înţeleagă nimeni ce vor de fapt, dar să zică: mooooa, ce dejtept e ăsta!
Abia când începi să îi încontrezi cu argumente clare se observă că nu pun creierul la contribuţie. Dar asta contează mai puţin, pentru că următoarele comments vor fi din ce în ce mai încâlcite.
d) Crizaţii insignifianţi.
Cum îi recunoşti: intră iar şi iar, postează câte o insultă sau un “da’ ce importantă te crezi, fă!” şi pleacă. Singurul răspuns la genul ăsta de mizerii ar fi: “Da, mă cred importantă pe blogul şi scrierile mele iar tu îmi confirmi importanţa, vizitându-nă.” Desigur, dacă le-aş aproba. 😀
hahaha
Ma declar satisfacuta (asta ca sa nu zic ca ma dau batuta) 😀 m-ai scutit de a gandi (la problema asta), multumesc :))
Am o vorba, si anume ca poti fi dobitoc fara sa fii prost. Sincer sa fiu nu cunosc nici o persoana proasta in adevaratul sens al cuvantului. Dupa cum am spus si in alt comentariu, nu interactionez decat cu cine vreau. Dar cunosc destui dobitoci. Si personal, si virtual. De cele mai multe ori dobitocii intra in categoriile a si c.
Si dupa cum am zis, nu e nevoie sa cunosti un om de o viata ca sa iti dai seama ca e un dobitoc fara pereche. De obicei atunci cand obosesc sa imi racesc gura si sa imi irosesc timpul cu ei, argumentul meu final este “pentru ca asa vreau/zic eu”. Desigur, eu imi permit asta, pentru ca totul se intampla in sfera personala. Nu asa cum le-am scris unor organizatori de concerte in care ii luam la intrebari pentru niste masuri cam idioate, si le-am spus din start ca un raspuns de genul “pentru ca asa vrem noi” ar fi o gafa imensa de PR, asa ca sa imi ofere o explicatie logica si de bun simt.
anthea: scuze pt. typo-uri; mă grăbeam.
ăla care este: poate fiecare din noi suntem mai mult sau mai puţin dobitoci uneori. nasol că unii insistă pe “mai mult” şi înlocuiesc uneori cu adeseori. 🙂