Ştiaţi că femeile dace nu practicau epilatul inghinal?

Din punctul meu de vedere, cel mai bun roman al Cristinei Nemerovschi este Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes.

Poate pentru că a lansat-o vara, când nimeni nu citeşte, poate pentru că a lansat-o concomitent cu altele 33 ale editurii şi s-a pierdut în mulţime, cert e că e cartea ei cea mai ignorată. Şi cumplit de nedrept. Pamflet mai coroziv şi mai necruţător la adresa literaturii române contemporane, cu toată sărăcia ei de mijloace, mai rar.
Am invitat-o pe Cristina să intre un pic în pielea protagonistului. Cât să-mi dea un interviu.

Rep: Domnule Anghelescu, vă salut cu respect. Sunt Doina Cimilişanu, studentă la jurnalism în anul III la privat şi redactoriţă la gazeta Florile spiritului. Sunt onorată, încântată şi emoţionată că port un dialog elevat cu dvs. Ce mai faceţi în ultima vreme?

Gigi Anghelescu, scriitor de succes: Bună seara, stimată domniţă, sărut-mainile cu respect. Ce să fac, tocmai mă duceam să-mi prepar un ceai infuzat de fructe… Sper să nu se mai producă niciun accident neprevăzut şi neanticipat. În rest, îmi respect programul de scris. Cu sfinţenie! În această seară am reuşit să compun patru versuri. Doriţi să vi le împărtăşesc?

Vă rog.

Pe malul lacului agale / Ne-am spălat pe pcioare / O pasăre se pierdea pe linia orizontului / Migrând la infinit (aici n-am găsit o rimă satisfăcătoare…)
Dar voi mai lucra la acest poem!

Chiar voiam să vă întreb dacă preferaţi poezia sau proza.

Eu sincer prefer poezia, fiindcă este mai înălţătoare pentru spirit. În plus, în poezie parcă este mai uşor să construieşti versuri. În proză este mai greu… Dar nu imposibil! Iar proza este, cum să vă spun eu…. aşa, prozaică. Îmi place mai puţin. Nu poţi vorbi despre marea iubire a vieţii tale în proză. Este un sacrilegiu! O impietate!

Ce special sunteţi, că spuneţi atâtea adevăruri mari ale sufletului omenesc. Acum că stau să mă gândesc, aveţi perfectă dreptate. Dar asta mă face să vă întreb: cum staţi cu dragostea?

Domniţă scumpă, stau… cum să stau… Stau la pământ, trebuie s-o recunosc. Am avut o mare iubire. Adina… Mi-a fost răpită mişeleşte! A fost sedusă de cei şapte şi jumătate dintre cei mai buni prieteni ai mei, i-au furat inima zburdalnică şi paf!… dusă a fost. De atunci, nu mi-am mai putut reface viaţa amoroasă. N-am avut cum. Adina a fost totul pentru mine. Fireşte, sper s-o reîntâlnesc într-o bună zi… De asta am şi visul de-a deveni scriitor de succes. Pentru ca Adina să audă de mine şi să se întoarcă. Vă pot face o confesiune?

Vă rog!

Dar să ştiţi că este confidenţial!

Dar cum. Rămâne între dvs., mine şi cititori.

Eu, în fiecare seară, înainte de a adormi, pun pe perna de lângă mine o bucată din pijamaua Adinei. O bucată pe care am mai păstrat-o din pijamaua ei roz, după ce mama, într-un acces de furie, a sfâşiat-o în faţa mea. Pijamaua, desigur, nu pe Adina! Dacă ar fi sfâşiat-o pe Adina, nu i-aş fi iertat-o niciodată mamei mele… Pun bucata de pijama pe pernă şi aştept ca Adina să se întoarcă.

Ah, ce romantic. Întotdeauna m-au înduioşat bărbaţii romantici. Şi i-aţi scris o odă şi pijamalei?

Pijamalei, nu… Dar mi-aţi dat o idee excelentă! Credeţi că ar fi mai multe şanse ca Adina să se întoarcă în felul ăsta?!… Nu înţeleg cum, timp de 18 ani, nu m-am gândit să-i scriu şi pijamalei…

Dar nu v-aţi simţit niciodată tentat de alte doamne?

A, ba da… Am avut o scurtă aventură galantă cu o amică de suferinţă literară, preaminunata doamnă Maria Sofia… Numai că nu s-a sfârşit atât de bine, din păcate. Dânsa era o mare, mare poetă. Când două spirite atât de înalte precum sunt ale noastre se întâlnesc, sar scântei, iar o posibilă relaţie devine nulă. După doamna Maria Sofia, am încercat să-mi refac viaţa amoroasă cu o domnişoară care apare la televizor. Dar mi-a frânt inima! Mi se mai întâmplă uneori, pe stradă, să fiu atras şi de alte domnişoare…. Dar atunci îmi recit o strofă din poezia Luceafărul şi îmi trece imediat! Mereu această poezie a avut un efect ciudat la mine. Îmi trecea pofta de mâncare şi de aventuri amoroase.

Staţi puţin. Aţi curtat o vedetă mondenă? Unde aţi cunoscut-o?

Da! Pe domnişoara Daniela…
Am cunoscut-o pe scările rulante, uşor avariate, ale unui mall bucureştean
Era o domnişoară stilată, bine crescută, decentă, cu bun simţ… Cel puţin, aşa am crezut!
M-am înşelat teribil. Daniela mi-a frânt inima. A frânt-o şi pe a mamei mele… Nu ştiu ce să spun, poate că destinul unui scriitor de succes în devenire este să-i fie frântă inima în amor de fiecare dată.

Dar cum v-a frânt Daniela inima?

Stimată domniţă, mi-e şi ruşine să vă povestesc… Rămâne între noi, sper?

Clar, o să scriu la ziar şi cititorilor să nu zică mai departe. Spuneţi.

Această domnişoară Daniela, de fapt, s-a amorezat de mine printr-o regretabilă confuzie. M-a văzut din spate, în timp ce coboram în mall-ul bucureştean, pe scările parţial avariate, şi m-a confundat cu un alt artist. Cu un domn puţin plinuţ şi mai întunecat la piele, care poartă multe bijuterii mari la gât… Şi are ca semn distinctiv o unghie ascuţită la degetul mic al mâinii stângi… Un domn respectabil, de altfel, care apare la televizor şi cântă un gen muzical a cărui denumire îmi scapă acum…. Ceva cu accente orientale… Sau latino…. Ceva ce se cântă preponderent la nunţi. Şi la botezuri.

Şi, la un moment dat, în timp ce consumam o cafea într-o cafenea din centrul oraşului (o cafea care avea preţul greşit pe nota de plată, chelnerii îi trecuseră nişte zero-uri în plus, nu am idee cum…), Daniela şi-a dat seama că domeniul artistic în care acitvez eu este diferit de domeniul artistic în care se produce acel domn. Printr-o gravă şi inexplicabilă eroare, dulcea şi tandra Daniela a concluzionat că eu mi-am propus să o seduc, deghizându-mă în acel domn. S-a răzbunat, lovindu-mă cu poşeta în cap. Am suferit. Nu doar fizic, ci şi la nivelul spiritului. Unde mai pui că nici n-am putut scrie un vers o după-amiază întreagă…
Culmea este că Daniela nu a suferit deloc! Doar o săptămână mai târziu, am văzut-o pe coperta unei reviste, îmbrăcată sumar. Într-un fel, m-am felicitat că pusesem punct relaţiei noastre. Acea poză indecentă mi-ar fi putut compormite cariera literară!

Credeam că suferinţa înnobilează şi fertilizează artistic.

Aveţi dreptate, stimată domniţă. Chiar înnobilează! O zi mai târziu, am reuşit să compun trei versuri!
“Sânii tăi ca două piersici în pârg cu puful de soare / În oglindă-mi ies în cale / Buciumul sună pe vale.” Însă, să ştiţi, eu acum încerc alte experimente literare… Încerc o combinaţie de postpostmodernism cu clasicism! V-aş putea împărtăşi un vers, proaspăt compus, din această nouă îmbinare inedită de stiluri literare?

Abia aştept.

Şoricelul ţup ţup ţup / Nu s-a dus azi la şcoală / A venit toamna şi i-a confiscat penarul.

M-aţi întristat, mi-a dat şi o lacrimă. Sunteţi conştient de impactul pe care-l aveţi asupra cititorilor dvs.?

Stimată domniţă, nu ştiu ce să spun… Anul trecut, când reuşisem să mă înscriu pe 28 de site-uri literare, aveam doi cititori şi, într-adevăr, îi preţuiam nespus. Problema este că unul dintre aceştia era chiar doamna Maria Sofia…. Odată ratată relaţia noastră amoroasă, mi-e tare teamă că am pierdut-o de cititor! Iar celălalt cititor şi admirator înfocat era chiar mama, pe care, din fericire, încă nu am pierdut-o! Deci, dacă mă întrebaţi, răspunsul este pozitiv: asupra mamei mele am un impact eminamente pozitiv!

Cât e de greu să slujiţi muza literaturii în vremurile astea?

Este foarte greu! În primul şi-n primul rând, dacă vă uitaţi în jur, totul este numai stres. Stres, nervi şi pornografie. Multă violenţă, limbaj de stradă… Înţelegeţi, este foarte greu pentru un artist în zilele noastre să-şi creeze opera. Eu, în unele zile, mă confrunt cu un inepuizabil şi copleşitor marasm general. Este o perioadă agitată a istoriei şi, chiar dacă eşti un poet de geniu, uneori îţi este ucisă inspiraţia de către realitatea prozaică şi vulgară. Ştiţi când mi-ar fi plăcut mie să creez şi să trăiesc? În vremea dacilor! Atunci, spiritul prima, era o perioadă liniştită şi frumoasă. În acea vreme, a înflorit spiritul neamului nostru! Nu era ca acum, pornografie pe toate drumurile, postmodernism, vers alb… Nişte mizerii. E greu, foarte greu.
Bine, bine, mai sunt şi excepţii… Uneori, pornesc de la ideea ca feng shui-ul meu artistic oricum va fi nenorocit, şi admir nuditatea în toată splendoarea ei. Noi, artiştii, suntem spirite contradictorii adesea!

Aveţi vreo metodă de a lupta cu aceste impedimente creative?

Am o metodă… Cum văd un posterior dezgolit, sau un sân proeminent, încerc să privesc în altă parte. Toamna am un aliat de nădejde, fiindcă în acest anotimp pleacă păsările călătoare spre zările calde şi eu pot privi spre cer! La păsări. În felul acesta, lupt cu nuditatea… Sau o sun pe mama.

Vă întrebam de restul problemelor, nu neapărat de nuditate.

Ah, înţeleg. Cu restul e mai greu, pentru că, din nefericire, nu am găsit încă o modalitate prin care să ne întoarcem în timp… Eu, dacă aş găsi-o, m-aş întoarce categoric pe vremea dacilor! Totul era mult mai frumos pe atunci, era mai autentic… Ştiţi, de pildă, că femeile dace nu practicau epilatul inghinal? Mie, să fiu sincer, nu-mi place deloc nuditatea fără păr pe ea… Ce nuditate mai e aia?!

Să trecem, vă rog insistent, peste asta. povestiţi-mi cum vă mai împăcaţi cu minunile tehnologiei. ca de exemplu Facebook.

Vai. Acest site englezesc pur și simplu mi-a mâncat zilele! Nu-i înțeleg rostul, mecanismul… Am căzut pradă unui imbold al amicilor mei Mateescu și Georgescu, care mi-au spus: n-ai Facebook, nu exiști! Eu nu eram de acord, fiindcă eu existam, mă vedeam și în oglindă… Dar, în fine, eu le datorez mult acestor buni prieteni ai mei, așa că mi-am făcut cont. Cu mari emoții… Trei zile mi-a luat să îmi fac o pagină și să stabilesc o fotografie la profil. Înțelegeți dumneavoastră, ideea era ca oamenii să mă recunoască pe site și în același timp să rămân anonim.

Ce-i drept, a avut și o parte bună. Așa am cunoscut-o pe doamna încrucișată Alina Mihai…

De ce să rămâneţi anonim? Nu vreţi să ajungeţi scriitor de succes?

O luptătoare, doamna mea încrucișată! O neînfricată susținătoare a luptei împotriva pornografiei și mediocrității în literatură!

Nu știu, aș vrea să ajung scriitor de succes, dar mi-era foarte teamă că mă va recunoaște mama. Mama are niște principii morale foarte stricte.

Și ce vă poate face?

Ar putea să mă pedepsească! Să nu-mi mai gătească, să nu-mi mai dea bani de buzunar, să nu-mi mai aleagă hainele cu care să ies în oraș… Să mă pedepsească, cu alte cuvinte. Să-mi interzică să ies până și la film. Eu niciodată n-am fost la film fără acordul mamei mele.

Nu cred că aș putea urmări un film dacă aș ști că este împotriva voinței celei care mi-a dat viață. Nu aș putea să mă concentrez la ce se întâmplă pe ecran.

Atâta iubire filială mă emoţionează. Ne puteţi povesti câteva momente speciale trăite alături de mama dvs.?

Hm, da, voi încerca… Este dificil, deoarece au fost multe astfel de momente… Îmi amintesc de unul foarte special; s-a întâmplat în prima mea tinerețe, în urmă cu trei ani, pe când aveam 36 de ani. Îi spusesem într-o seară mamei mele că am nevoie să mănânc pește. Citisem într-o publicație elvețiană (elvețienii sunt oameni serioși, nu ca englezii!) că ai mai multe șanse să cucerești domeniul artistic dacă îngurgitezi fosfor, iar peștele conținea acest element. Mama, a doua zi dimineața, chiar în zori, mi-a dat telefon, spunându-mi că vrea să-mi facă o surpriză. Ne-am suit într-un taxi și ne-am dus la piață. Credeam că vrea să o ajut la căratul sacoșelor, dar, de fapt, mama voia să mergem la o tarabă cu pește și să-mi aleg eu un exemplar… Aveam lacrimi în ochi. Am ajuns la hala de pește, am ales 14 bucăți. Mari, grași, frumoși, alunecoși. Plini de fosfor! Mama i-a cumpărat, a plătit, n-au fost prea ieftini…. Aveam ochii în lacrimi, cum vă spuneam. Când să coborâm scările, la ieșirea din hală, un puști cam întunecat la ten i-a smuls mamei poșeta din mână și a fugit cu ea. Biata mama, din cauza șocului, a scăpat sacoșa cu pești grași și frumoși pe jos. Unul din ei era viu și a început să salte printre picioarele oamenilor care vindeau treninguri roșii la ofertă, 50 de lei bucata. Am iubit-o enorm pe mama în dimineața aceea…

Și şi-a recuperat poşeta? Sau peştii?

Poșeta nu, a fost pe veci pierdută. Peștii, parțial, pentru că cel viu se refugiase într-un final în coșul cu porumb, 3 la leu, ai unei preastimate doamne, iar aceasta a spus că tot ce se află în acel coș este proprietate personală. Și că, dacă insistăm, va chema protecția animalelor, pentru că maltratăm acel exemplar viu.

Pe cei mai mult morți i-a recuperat. I-a gătit rasol. Cu legume…

Ce tabieturi scriitoriceşti aveţi?

Aham, hm, nu prea am… Adică, am nevoie doar de o cană cu ceai sau cafea pe masă. Atât. În rest, nimic nu contează. Când e să am inspirație, pot compune oriunde, oricât! A, și ar mai fi… trebuie neapărat să fie o zi cu ploaie, iar draperiile să fie trase. Și nu pot scrie dacă nu îmi fac duș înainte și dacă nu mă spăl de două ori pe picioare. O dată cu săpun, a doua oară cu gel de duș. Ar mai fi acel tabiet că nu pot scrie decât dacă am televizorul pornit pe un post de știri. Și trebuie musai să am internet, ca să pot ține deschise câteva site-uri literare. Un site, pentru mine, este ca o fereastră spre infinit. Cu el închis, mă simt claustrofob. Parcă îmi răpește cineva răsuflarea. Desigur, mai trebuie ca, înainte de a purcede la scris, să-mi golesc intestinele în acea rușinoasă, dar necesară activitate zilnică… Altceva nu cred că ar mai fi… A, da. Scriu mai bine după ce mănânc o farfurie cu spanac. Și, neapărat, trebuie să aud miorlăitul pisicii vecinei de dedesubt… În absența miorlăitului, mă blochez definitiv. Și mai am nevoie să am ceva alb pe birou – un caiet, o gumă de șters, un iepuraș, nu contează ce, dar neapărat alb. Și să nu fie frig în casă. Să nu am țânțari sau muște, animalele astea mă distrag complet de la actul creativ. A, și obligatoriu să fie deschis geamul de la bucătărie. Alte tabieturi nu prea am…

Care consideraţi că e cea mai însemnată realizare literară a dumneavoastră de până acum?

Faptul că sunt fiul mamei mele. Aceasta ar fi prima. A doua ar fi cea mai bună poezie a mea. Doriți să o auziți?

O, daaa.

Pe urmele tale,

Agale,

Am urcat muntele

Cu rudele.

Mai există o stea,

Să ajungem la ea,

E visul nostru

Pe pământul vostru.

…Exprimă năzuința mea către nemurire!!! Steaua, în acest context, reprezintă acea parte a sufletului nostru care nu decedează niciodată.

Şi rudele?

Cred că e vorba despre dorința omului de a nu fi singur în pragul morții.

Pentru că mai întâi trebuie să decedăm ca apoi să fim nemuritori!

Și ce rude mai aveţi în afară de mama?

Nu prea am multe rude… Mateescu și Georgescu, care sunt cei mai buni prieteni ai mei. Ei îmi sunt ca niște frați! Apoi, ar mai fi Viorica, vecina mamei. Dânsa îmi este ca o mătușă. Și site-urile literare. Ele sunt familia mea.

Superb. V-aţi gândit să publicaţi la o editură?

Da! Am și avut acest gen de experiență, dar, cu regret vă spun, a fost foarte neplăcut! Acel nefericit editor voia să mă tragă în piept! Îmi ceruse să semnez un contract, fără să accepte mai înainte să-mi ofere 99 la sută din vânzările cărților mele. Intolerabil! După ce, în mărinimia mea, îi donam 1 la sută din creația minții mele, pe degeaba! În plus, voia să-i ofer tot manuscrisul, spre lectură. Ca să mi-l plagieze, vă dați seama! Altfel, ce nevoie ar fi avut de el?! O mostră nu-i era de ajuns?

De atunci nu-mi mai doresc să public la o editură… Cred că toate editurile sunt hoațe. Pun mâna pe manuscrise, haț, și le însușesc abuziv, lăsând autorii cu ochii-n soare.

Ebook v-aţi gândit să scoateţi?

N-nu-nu… Ce este acesta?! Vreo drăcovenie englezească?

Lăsaţi, n-are importanţă. Care e cel mai mare pericol cu care se confruntă literatura de azi?

Pornografia și mediocritatea! Sunt două flageluri uriașe, împotriva cărora trebuie să luptăm cu toate forțele! Niciun efort nu trebuie precupețit! Trebuie să ne unim și să nu ne lăsăm până ce nu vom învinge aceste tare ale spiritului…

Frumos. Cum vi se par confraţii dvs. scriitori? Aveţi simpatii şi antipatii?

Ehei, mă bucur că m-ați întrebat… Desigur că am simpatii. Preferata mea din toate timpurile este doamna Maria Sofia, cu ale sale versuri de o gingășie aparte… Vedeți, stimată domniță, adevăratele talente nu sunt luate în seamă, se pierd în negura timpurilor, în vreme ce niște nenorociți, niște pornografi, cum este acest Cernătescu, își fac jocurile murdare! Acest Cernătescu, care scrie despre lucruri atât de banale, cum ar fi prima zi de școală sau un câine adoptat dintre ruine… Un mizerabil. Desigur că-l antipatizez! Orice om de bine din România ar trebui să-l antipatizeze! Și să ne coalizăm, să-l oprim cumva… Este datoria noastră de buni români.

Şi cum vi se par criticii din România?

Ah, criticii! Dânșii mi se par niște neobosiți și neostoiți apărători neînfricați ai culturii adevărate! În absența lor, cultura română ar fi fost acum undeva sub nivelul mării… Nici nu vreau să mă gândesc! Dintre critici, cel mai mult îl respect pe domnul Horațiu Antoniu. Horațiu Antoniu, critic literar, poet, scriitor, dramaturg, blogger, antologator, jurnalist, tată, membru de jurii, președinte Aripa de București. Un mare om de cultură… Și îl mai respect pe acel domn cu un nume lung, greu de ținut minte… Nu-mi vine acum pe limbă, poate mă ajutați?

Gata, mi-am amintit! Marele Critic Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu.

Nu mă pricep de fapt, m-a trimis gazeta, şi nu m-a plătit de trei luni, mă iertaţi. Apropo de asta, n-aveţi 10 lei să iau şi io un bilet de tramvai şi o şaormă mică?

Am înțeles. Știu, cunosc, viața de jurnalist este aproape la fel de grea cum este și cea de scriitor!

Sigur că da! Vă pot împrumuta cu plăcere! Doar că nu am schimbat… vă pot oferi 100 de lei, mai bine? Sau 200, dacă preferați.

Woooow. Aaaauuuuu. O să scriu frumos de dvs., o să vă numesc maestrul nepereche al lirei patriotice acvilinice româneşti.

Vă mulțumesc!!!

E meritul frumoasei dvs. poezii, nu aveţi de ce.

Îmi place sintagma „acvilinică”, mă duce cu gândul la scumpii daci…

Daaa. Viezure, mânz, varză / brânza stă să cază. Oops, cred că m-am molipsit de talent de la dvs.

Oooo, dar aveți un real talent! Unde v-aș putea citi versurile, stimată domniță? Figurați pe vreun site literar?

Mulţumesc, dar eu sunt doar la anul trei în jurnalism şi n-am publicat nimic.

Ei, nu trebuie să vă grăbiți. Este timp berechet! Totul este să înlăturăm acum pornografii de la putere. Să eliberăm literatura română de sub tiranie!!!!

Am colaborat doar cu un site monden, dar acolo nu scriam versuri, ci diete de slăbit şi noile cuceriri ale vedetelor noastre valoroase.

Ah, înțeleg.

Dar se poate pune pe versuri ce scriam eu acolo: un morcov şi un măr / te fac ca firu’ de păr / şi bagă abdomena / să moară Veta. Veta fiind vecina noastră de deasupra, care-i mai plinuţă, înţelegeţi.

Sigur că da! Poate că ar trebui să punem bazele unei colaborări reciproce!

Neapărat reciproce. Vreţi să fiţi mentorul meu?

O, dar mă flatați! Sper să nu citească mama această convorbire! Uneori, mai îmi umblă prin documente…

Și mama dvs. e tot plinuţă, ca Veta?

Da, este! Vai… Sper că acea Veta nu este chiar mama!!!! Pentru că și mama, într-un timp, era alintată așa…

Mama dvs. stă cumva pe strada Biruinţei, Nr. 13, Bl. 26?

Nu…

Nici Veta.

Ce bine!

Nasol, înseamnă că e ea. Dar am o soluţie!!!!  Schimbăm: Un morcov şi un măr / Te fac ca firul de păr / Şi bagă abdomena / Să moară Safta! Mai bine să sufere rima decât mama dvs.

Vai, nu!!!! Safta era numele de alint al soacrei mele……. Mama vrăjitoarei de Adina….!

Cu atât mai bine.

E clar, cred că ne urmărește un blestem în această seară. Prea ne gândim la aceleași persoane!

Sau poate suntem suflete pereche. Nu m-ar mira, din moment ce sunteți o poetă atât de talentată!

Vai, mă faceţi să roşesc. Calistrata aveţi în familie?

Nu!

Perfect. Deci bagă abdomena / să moară Calistrata. Acum, în încheierea interviului nostru, ce mesaj aveţi de transmis publicului însetat de cultură?

Întâi și întâi, vreau să le transmit să-și iubească mamele, ființele care le-au dat viață. Apoi, să-și prețuiască prietenii, pentru că numai ei te ajută la nevoie. De pildă, pe mine m-au ajutat când a fost să public, dar până la urmă a ieșit prost, așa că mai bine să nu ne mai gândim la asta… dar să-i prețuiască oricum. Apoi, să nu uite niciodată istoria poporului român! Să nu-și renege originile. Un popor care uită de unde a plecat e ca o frunză aruncată de vânt de colo-colo, e o jucărie în mâna pornografilor distrugători de neam și țară!!! Deci, să nu uite niciodată. Și să meargă la luptă! Să ne recuperăm poezia cu rimă, și adevăratele valori, și nuditatea neepilată, și femeile care prețuiesc fidelitatea! Anghelescu vă salută pe toți!

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

4 Responses

  1. Mai lipsește doar bubico din poveste. Am râs cu lacrimi!

  2. Lorena Lupu says:

    ne bucurăm. 🙂

  3. Femeile dace apar pe Columna lui Traian “epilând” cu torţe aprinse prizonieri romani goi (scena 45 / XLV). Asta era interpretarea iniţială (“sacrificiu uman, îndeplinit de preotesele unui templu dacic”). Apoi s-a zis c-ar fi de fapt daci (bărbile; dar şi romanii captivi le puteau avea, după o vreme) pe care se răzbună văduve romane (“femeile dace n-aveau rochii de acel gen”). Ba chiar c-ar fi un fel de kinky show pentru trupe, în locul luptelor de gladiatori fiind executaţi “într-un mod neobişnuit” prizonieri daci.

    http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/02/Traj_col_torture_2.jpg

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger