Ştiaţi că şi bărbaţii sunt abuzaţi?

Zilele astea, opinia publică are două subiecte mari şi late:
a) cazul tinerei Alexandra: reflectare tragică a condiţiei femeii în societatea tradiţională românească: perpetuu umilită, minimalizată, hărţuită, neglijată, niciodată luată în serios, până când nu mai ai ce salva.
b) incompetenţa şi corupţia jegoasă a instituţiilor statului, nesimţirea făţişă şi sfidarea obscenă a organelor faţă de cetăţeanul care le plăteşte salariile.

Aceste subiecte sunt importante, reale şi dureroase, şi mi se pare important să vorbim despre ele, să scriem despre ele, să luptăm pentru schimbare, să facem reclamaţii peste reclamaţii pentru orice funcţionar care nu dă dovadă de o conduită adecvată, să forţăm prin atitudine o schimbare.

Despre temele astea, însă, scriu deja mulţi colegi ai mei bloggeri, nu simt nevoia să elaborez.

Vreau să atac un alt subiect, a cărui frecvenţă îmi inspiră o iritare greu de descris.

Şi anume: urmăresc subiectul Alexandra pe sites de ştiri, pe bloguri, pe pagini de influencers, pe oriunde se poate afla ceva nou. Şi peste tot, absolut peste tot e câte un comentac, uneori doi, ba chiar trei cu: “Adică, ce bărbaţii nu sunt abuzaţi sau cum?”

Serios?

Ăsta e momentul în care să cauţi să faci să fie chestia asta despre tine?

Un criminal în serie ucidea adolescente, aşa, de un capriţ de un pamplezir. Versiune alternativă: le răpea şi le trimitea spre exploatare sexuală în străinătate. Şi exact ăsta e momentul când tu trebuie să te baţi cu cărămida în piept că să nu uităm că şi bărbaţii sunt victime?

Ăştia sunt genul absolut funest de idiot bătut în cap care, dacă îţi arde casa şi plângi între ruine, vin să te acuze că nu plângi şi pentru că le-a ars lor hambarul anul trecut într-o joi.

Sunt genul absolut mizerabil de idiot bătut în cap care, când tu plângi că ai fost concediat, vin să se înfoaie: “Tu măcar ai fost concediat, pe mine nici măcar nu m-au chemat la interviul de angajare, ar trebui să plângi pentru mine!”

Sunt genul absolut scârbos de idiot irecuperabil care nimeresc la o înmormântare. A murit tatăl de familie, să zicem. Se bagă peste familia în doliu şi încep pe un ton arţăgos: “Dar de faptul că a murit şi taică-miu acum patru ani nu vă pasă. Discriminareee!”.

Sper că am dat trei exemple suficient de concludente care să reflecte incapacitatea tragică a imbecilului bătut în cap de a procesa faptul că, în momentul unei nenorociri prezente, omul se concentrează pe nenorocirea prezentă, nu pe analiza nenorocirilor din cele mai vechi timpuri şi până în prezent.

Şi că nu totul este despre persoana lor infinit de enervantă şi de cerşetoare de atenţie.

Şi că nu e cazul să se victimizeze ei brusc pe buza unei nenorociri că nu sunt suficient de victime.

Până una-alta, femeia e încă cetăţean de rang secund în această ţară idioată. Încă e luată la mişto, încă nu e tratată ca o voce de sine stătătoare, încă i se inventează diverse pretexte denigratoare ca scuze pentru tratamentul inuman: “dacă e proastă / curvă”, încă e bătută acasă, încă e agresată pe stradă, încă e luată pe sus şi vândută.

ASTA ESTE REALITATEA.

Că, periodic, apare şi un flăcău mai subţirel care întâlneşte o gorilă abuzivă? Sure. Spuneţi-mi povestea lui, DAR APLICAT, CU DATE CONCRETE, şi promit să mă revolt din rărunchi.

Că dacă flăcăul mai subţirel e abuzat tot de un gherţoi cu ceafă triplă: oops, ghinion, tough shit, vorbim tot de patriarhat şi de masculinitate toxică, fie că vă convine, fie că nu. Masculinitatea toxică se reflectă în faptul că gherţoiul consideră că cele 50 de kilograme în plus (şi tona de tupeu mârlănesc) îl justifică să abuzeze fizic şi moral pe alţii.

*

Până una alta, când vine vorba de victime masculine reale, societatea românească se achită onorabil de sarcina de a suferi echitabil.

Luăm un caz concret, în care victimele au fost de ambele sexe: Colectiv. Toate victimele, indiferent de sex, au fost deplânse în egală măsură, s-a scris la fel de mult în memoria lor, indiferent de ce cifră iniţială purtau în buletin. Nu s-a depus o jerbă de flori în plus pentru fete şi un omagiu în minus pentru băieţi.

Luăm alt caz concret, când ne-am luat toţi gaze în freză fără discriminare de gen, număr şi caz: 10 august. Aşijderea, bărbaţii care au avut de suferit au primit exact aceeaşi empatie, susţinere morală, iubire şi reports pe Facebook de la postaci ca şi femeile.

Luăm al treilea caz concret: Cazul tânărului motociclist Bogdan Gigină, care a murit într-un accident rutier pentru că Gabriel Oprea avea chef de plimbări nocturne în ploaie prin hârtoape, cu zero consideraţie pentru siguranţa echipei lui.
Tot un caz de masculinitate toxică: un jeg de om are impresia că un moft al lui e mai important decât viaţa altora.
A fost băiatul ăsta deplâns săptămâni în şir pe Facebook?

A fost.

So. Ia hai marş în direcţia generală a pulii mele cu nevoia de atenţie în mijlocul unei drame care nu e despre voi.

Cât timp nu ştii cum e să fii constant hărţuit, minimalizat şi umilit strict pe baza unui detaliu anatomic dintre picioare, cât timp nimeni nu-ţi dispreţuieşte prietenia numind-o friendzone şi nu încearcă să extragă sex de la tine pe bază de vrăjeală de doi lei, cât timp poţi să te îmbraci în ce vrea pula ta şi nimeni nu se freacă de tine-n autobuz, cât timp nimeni nu-ţi contestă dreptul de a fi propriul tău stăpân şi de a avea priorităţi, habar nu ai cum e să începi viaţa de la o linie de start pe care societatea o plasează artificial cu o sută de metri mai în spate şi apoi tot ei te învinuiesc că îţi saltă ţâţele când alergi să recuperezi.

Bucură-te că ai sexul apărat de 60% dintre abuzuri şi nu cerşi, pe lângă această siguranţă suplimentară, şi statutul de victimă.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram. Sau, mai nou, devino parte a comunității mele pe Reddit.