M-am trezit cu febră musculară la fălci.
Am râs la aproape toate lansările de până acum. La unele, am zâmbit. La altele, am chicotit. La altele, am hohotit chiar. Dar încă nu am avut o lansare lungă de două ore, la care publicul să nu se dea dus.
Era flatant chiar. Noi terminasem de mult ce avusesem de zis, citisem trei sferturi din carte, dar oamenii stăteau în continuare pe scaune şi se uitau expectativ la noi, iar asta ne obliga să mai aberăm încă puţin. Asta-i mai făcea să râdă o tură şi tot aşa.
Pentru asta, ai nevoie de un singur ingredient. Un actor genial, într-o formă de zile mari. Sau pe scurt, Richard Balint.
(Şi pentru că cei de pe mobil nu văd poza de deschidere, o mai pun o dată)
Flăcăul verde cu părul pădure pe care-l ţin matern pe după umăr e poetul orădean Miki Vieru. Miki Vieru e o persoană cu adevărat bună la suflet, fermecătoare, adorabilă şi sufletistă. Şi mai are o trăsătură, pe care la alţii o găseşti iritantă, dar Miki are atâta farmec personal, încât îţi vinde chiar şi aspectul ăsta: când începe să vorbească, efectiv nu poţi urmări ce spune.
Am crezut că sunt eu redusă, dar m-am uitat şi în ochii spectatorilor, în timp ce mă prezenta. Vedeam aceeaşi expresie de wtf, dar un wtf zâmbitor, pentru că Miki e foarte simpatic spunând lucruri pe care nu le înţelege nimeni.
În cele din urmă, renunţi să mai cauţi sens, şi te bucuri de energia pozitivă pe care o transmite din toţi porii.
În 2007, când făceam primele lansări, prin librării, şi mă plictiseam de ele de-mi venea să-mi tai venele, dar nu pe lat, ci pe lung, să fiu sigură de eficienţa procesului, mi-am jurat că în viaţa mea nu voi mai păşi într-o librărie cu scopul de a lansa. Librăria e făcută să cumperi cărţi. Punct. E un spaţiu sobru şi lipsit de carismă.
Right? Sometimes right.
Enter Ratio et Revelatio. Un concept de librărie – cafenea, cu canapele roşii şi perne colorate, cu baie de lumină caldă, cu ferestre mari, prin care te invada frumuseţea pietonalei orădene şi a clădirilor de epocă. O minunăţie de loc. Sper ca orădenii să şi-l aprecieze aşa cum se cuvine.
Pe durata acestui turneu, actorii mei au tot ales texte la care nu mă gândisem. Dada Love a oripilat un sobor de băbăciuni nimerite la o ciorbă în Atrium cu “Despre păr pubian”, deşi interpretarea a fost pişătoare de râs; Sărătean ne-a făcut să plângem de râs cu “Autofelaţie”; dar Richard a mers mai departe: s-a înfipt într-un text pe care îl dorisem foarte tare pentru Sfântu Gheorghe.
În acel text, relatam o povestioară din studenţie. Pe mine şi pe fratele meu foarte down-to-earth şi cu zero veleităţi artistice ne-a prins o dată ploaia în centrul oraşului, ne-am retras sub o streaşină şi am început să-l învăţ actorie pe poezioara “O pasăre pe gard stătea”. Da, da, aia cu prostii.
Îmi dorisem să-l invit la lansare pe fratele meu în persoană şi să-şi citească singur rolul. Dar fratele meu nu are simţul umorului. Drept care, renunţasem la idee.
Richi, însă, are simţul umorului. A făcut un recital din “O pasăre pe gard stătea”, de a murit şi a înviat publicul de râs. Şi cu publicul, şi eu. Lăcrimam de râs de mi s-a întins machiajul ca la Alice Cooper. Mă crăceam de râs, de mi-a văzut toată lumea chiloţii. Nu reuşeam să citesc replicile propriului meu eu narativ, de râs.
Să mă scoţi pe mine de pe şine presupune virtuozitate.
Pentru următorul turneu, aş fi în stare să-l iau pe Richi Balint la toate lansările. Să vadă şi oamenii din alte oraşe unde poate ajunge, ca demenţă, o lansare de carte.
Oradea, îţi mulţumesc.
În seara asta, ne vedem la Satu Mare (Ultimul strop, ora 17), şi la Baia Mare (Log Out, ora 20.)
Foto: George Roca.
Despre Mures, nimic?