A trecut prima săptămână din Trollywood Walk of Shame şi m-am plimbat prin câteva dintre cele mai frumoase ţinuturi ale României. Unele despre care turistul normal habar nu are cât sunt de frumoase.
Judeţul Caraş Severin e ca o explozie bruscă de fantasy land, de cum treci de Caransebeş. Dealuri domoale, acoperite de foioase, care expuneau toate nuanţele de auriu şi ruginiu ale toamnei. Şi, spre deosebire de locurile mele natale, nu există mafia despăduririlor, să-şi bată joc de cea mai valoroasă comoară a unui ţinut: echilibrul ecologic.
Oraşul în sine arată mai bine decât acum câţiva ani, când s-a închis combinatul şi mii de oameni (şi familiile lor) s-au văzut brusc fără locuri de muncă şi fără perspective. Imaginea aceea a liniilor de tramvai dezafectate o să mă bântuie mult timp.
Dar încet – încet, apar magazinaşe cochete şi cafenele în centru, businessuri care încep să funcţioneze – le distingi după faptul că clădirile lor sunt proaspăt văruite şi renovate – iar frumuseţea pădurii, care nu e niciodată prea departe, pentru că oraşul e lung şi subţire, îmbrăţişează peisajul urban şi-i dă măreţie.
Pisicile reşiţene îţi amintesc de Egipt. Stau tolănite pe mijlocul străzii, ca nişte zeiţe, şi miaună prietenos la tine. Semn că locuitorii le iubesc şi au grijă de ele.
Noi am lansat la Happy Moments, un club confortabil cu o terasă absolut superbă, mare, umbrită de viţă de vie pe care vedeai ciorchinii de struguri. Nu cunoşteam pe absolut nimeni din Reşiţa, dar am vrut să includem şi oraşe neconvenţionale. Aşa că am dat o strigare pe Facebook şi ne-a răspuns exact directorul de filială al unei bănci mari din localitate. Ne-a făcut legătura cu familia Tuţă, care deţine Happy Moments şi astfel s-au legat lucrurile.
Chiar dacă noi am fost prima lor lansare de carte, familia Tuţă (Ani şi Adelin) aveau de mai mult timp iniţiative de culturalizare a populaţiei. Au şi o mică bibliotecă cu câteva rafturi într-un colţ al clubului şi Ani ne-a povestit, amuzată, cum o bună parte dintre cărţi au prins picioruşe. De asemenea, cine are de donat cărţi pentru colţul lor de carte e binevenit.
Meniul e bazat pe pizza şi minuturi. Printre ele, o fabuloasă pleşcăviţă sârbească, făcută ca la mama acasă, prăjită şi condimentată zeieşte, pentru că Adelin e mare fan Sârbia şi familia merge frecvent în vacanţă la vecinii noştri aprigi la mânie.
Exceptând câţiva cititori reşiţeni ai blogului meu, auditoriul nostru a fost format din cercul de prieteni al familiei Tuţă. Oameni cumsecade, care aleg să rămână în ţară, în oraşul lor natal, şi care vor să facă treabă. Şi discuţia a lunecat relativ repede de la lansarea mea la problemele comunităţii, ceea ce nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Nu te poţi numi scriitor dacă nu ştii să taci şi să asculţi empatic, atunci când e cazul.
Un public care se comunică, un public care îşi spune oful e oricând de preferat unui public care tace distant şi se închide în sine.
*
A urmat Aradul. Aradul, unde am găsit extrem de greu un club în perioada când organizam turneul, dat fiind că era vineri seara şi toţi ne explicau că nu au de ce să alunge clienţii cu o lansare de carte.
Salvarea noastră au fost Clubul Flex şi trupa Bucovina (pe liderul ei, Crivăţ, îl găsiţi şi pe peretele meu, în liveul aferent lansării arădene. Live pe care l-am făcut înainte de lansare, nu după, ca de obicei, pentru că după lansarea noastră începeau roacele şi n-aveai linişte de live nici cu rugăciuni.
Clubul Flex e un club clasic de rock, din acelea care populau fiecare oraş din Ardeal şi centrul Bucureştiului în adolescenţa mea. Club de subsol, care nu caută să epateze prin lux şi valuare, club cu mese mari de lemn, scaune neornamentate, imagini cu monsters of rock pe pereţi şi o scenă mare, anume gândită pentru concerte. Alina Danciu (una dintre cele mai bune actriţe românce) şi eu am lansat la microfoanele Bucovinei şi pe setările lor de sunet. Iar cele patru mese de arădeni care ne-au preferat pe noi festivalurilor de film şi altor evenimente paralele au beneficiat şi de un miniconcert Bucovina. Bonus. Gratis. În sensul că probele lor de sunet au fost înainte de lansarea noastră.
Dar dacă e să aleg între această lansare şi una “clasică” de librărie, o voi alege oricând pe asta. Nu se întâmplă în fiecare zi să cânte Bucovina în deschidere la tine. 😀 Şi, cu vorbele şoferului Silviu: “Asta a fost cea mai mişto lansare de până acum, păcat că n-a văzut-o nimeni.”
Normal, zic eu. Dă-mi o scenă, dă-mi nişte microfoane bune, dă-mi-i pe Crivăţ şi pe Alina Danciu şi voi cuceri lumea.
Poze n-am, că n-a apucat nimeni să facă.
*
Le mulţumesc, de asemenea, oamenilor din media care ne-au ajutat la promovare.
Doamna Cornelia Dunăreanu, de la Banat TV, care a condus o discuţie absolut încântătoare şi naturală, la matinalul reşiţean, doamna Anca Marilena Bica, cu care am avut o conversaţie foarte suavă şi poetică la Radio România Reşiţa, şi amica mea Cristina Gheorghe de la Radio şi TV Arad, cu care am făcut emisiunea de prânz ieri, am glumit ca nebunele două ore, am băut o tonă de cafea, am mâncat croissante şi am admirat Aradul de sus, de pe acoperişul televiziunii.
*
Azi, ne adunăm catrafusele şi o luăm spre locurile de unde se agaţă harta în cui. De la 19, ne găsiţi la R&R din Oradea, pe Republicii 22, cu alt actor minunat care, la fel ca Alina Danciu, preferă să slujească teatrul din localitate, în loc să vină la Bucureşti să vâneze reclame la pastă de dinţi: Richard Balint.
Sh*t They Say