Ultima noapte de Koop, întâia noapte de Nigel Kennedy

Nu mă pot abţine să nu compar un spectacol – generator de tensiune estetică – cu un act amoros. Şi prin prisma acestui fapt vreau să analizez ambele spectacole de la Sala Palatului: unul suav şi înnebunitor de frustrant, ca un preludiu de o oră şi douăzeci de minute, fără finalizare, iar celălalt furtunos şi epuizant, ca orgasmul multiplu cu ejaculare feminină. (da, există şi aia, dar numai în condiţii excepţionale.)

Koop:

Alături de cei doi suedezi şi gaşca lor, mi-am petrecut puţin din ultimele ore of my twenties, pe care le-am îngropat cu un pahar de sangria dulce. M-au încântat prin rafinament, prin eleganţă, prin expresivitatea neobişnuită a ritmurilor care defineau spaţii şi conturau imagini de o frumuseţe cu totul aparte. Cântăreaţa lor, Hilde Louise Asbjornsen, ne-a ameţit cu vocea ei dulce, cristalină, de Marylin Moroi. Ne-au purtat prin cafenele pline de fum, prin insule arse de soare, prin budoare învăluite în perdele – şi când credeam că încep să se dezlănţuie, au ieşit de pe scenă ca nişte dive şi ne-au lăsat neterminaţi. Aşa cum a rămas şi decada 20-29 în viaţa mea.

Despre Nigel Kennedy, găsiţi o mărturie aici. Mai concludent de atât nu se poate, şi nu am de gând să încerc să caut cuvinte mai relevante. Ceea ce adaug, însă, e faptul că Nigel Kennedy nu rămâne distant, să îţi proiecteze imagini cu răceala unui home cinema, ci se oferă pe sine. Cu umor, onestitate şi dăruire. Te amuză, te surprinde, te deschide, te răvăşeşte. Ieşi după concertul lui şi te calcă prima maşină. Iată un început de bun augur pentru cea de-a treia decadă a vieţii mele.