Un român în Tenerife

Specialitatea acestui site, după cum ştiu toţi cititorii, sunt serialele. Se ştie cu cât entuziasm le încep şi, mai cu seamă, cu câtă seriozitate mă ţin de ele. Lol.
Azi, începem un nou serial, dedicat diasporei. Titlul său va fi: “Un român în…”.
Cunosc nenumăraţi români, plecaţi care pe unde. În fiecare episod vom lua la întrebări un român strămutat într-o ţară străină. Îi vom afla povestea, de unde a plecat, unde a ajuns, şi cum e viaţa lui diferită faţă de ce făcea în România.

Victima de azi se numeşte Emanuel Ciocu, a pornit din Cluj şi a aterizat în ţările calde, mai exact la Tenerife. L-am intervievat prin mesageria privată pe Facebook, a glumit un pic cu mine că vai, dar cum, mesaje private, iar eu i-am explicat că nimeni nu vomită când e la volan. 😀

TROLLYWOOD: Când ai plecat din România şi de ce?
Emanuel: În august 2013. Într-o vacanţă mai lungă. Vândusem casa din Pipera, am dat banii care mai trebuiau daţi băncii şi am zburat spre Tenerife într-o lună sabatică.

A fost o decizie impulsivă, să înţeleg?
Nu plecasem ca să rămânem. dar, pe când ne gândeam la întoarcere, nu prea mai găseam argumente să o facem. Şi, deşi eram cu un copil de 3 ani, am zis, cum ar fi dacă am rămâne?

Aaaa, deci nu erai singur când ai plecat hodoronc tronc, ci familist cu copil?
Da. Cu soţia şi copilul. Dar la fel m-am mutat în Bucureşti, din Cluj, peste noapte. Fără bagaje. Şi am rămas 10 ani în Bucureşti. Acum sunt de 5 ani în Tenerife.

Familia Ciocu. 

Ce te face să pleci aşa, brusc şi, cum spui tu, “fără bagaje”?
Nu am o explicaţie. Dacă aş avea-o, probabil ar fi un diagnostic. Totuşi, în interiorul inconştienţei mele şi a deciziilor impulsive stă un omuleţ care îşi analizează precaut paşii. Îşi face o analiză de marketing, în care examinează punctele tari, oportunităţile şi riscurile.
Problema e că România nu mai avea puncte tari când mă gândeam la viitorul copilului.

Credeam că o să-mi spui ceva de nemulţumiri care s-au adunat şi etc.
În România? O duceam destul de bine. Dar sunt un om care se plictiseşte repede. Şi are nevoie de provocări. Şi mă exasperează orele în trafic, mârlănia, oamenii care se urăsc fără să se cunoască, lipsa de orizont. Şi mă gândeam că toate astea le va moşteni copilul meu. Şi mi-am spus, dar dacă ar creşte el aici, în mijlocul oceanului, înconjurat de oameni care se bucură că se văd, cărora le place să se ajute, care adoră să râdă, care NU CLAXONEAZĂ, nu conduc pe contrasens şi nici măcar nu depăşesc. Care au timp să se îmbrăţişeze şi să-ţi spună, chiar dacă ai 60 de ani “mi niño” (băiatul meu).

Care a fost prima imagine care te-a izbit, după ce ai coborât din avion?
O, Doamne. Nu mi-a plăcut deloc! Tenerife e o insulă vulcanică, de fapt un munte care se ridică din ocean până la 3718 metri, aşa că are foarte multe paliere de înălţime cu diverse microclimate. Şi, deşi e o insulă relativ mică, diferenţa de temperatură şi relief se poate schimba radical în 10 kilometri. Iar între nord şi sud e o diferenţă de la cer la pământ. Aşa că, atunci când am aterizat pe aeroportul din sud (insula are şi unul în nord), am fost dezamăgit de deşertăciunea din jur. Pe marginea autostrăzii, solul are o culoare galben roşcată, pietroasă, care aduce a moloz, palmieri ţinuţi în viaţă artificial de furtunuri de irigat. Dezolant! Dar, după două zile am urcat în nord şi m-am îndrăgostit de verde.

În ce localitate aţi petrecut vacanţa iniţială?
Am stat în Los Cristianos două zile, apoi în Puerto de la Cruz vreo două sptămâni şi alte două în Santa Cruz. În final ne-am mutat în San Cristobal de La Laguna, de fapt într-un sat de pe coastă (Tejina) care aparţine de La Laguna, care e la 500 m altitudine, unde locuim şi acum.

Deci tu, orăşean de metropolă, te-ai mutat practic la ţară?
Bine, şi în Bucureşti stăteam la ţară:) În Pipera.

Hahaa, good point.
Dar distanţele aici sunt mici.

Cam când a venit decizia să rămâneţi şi ce v-a inspirat-o?
Clima, oamenii, perpectiva că Leo ar putea creşte aici, în pantaloni scurţi tot anul. Sigur, că erau o grămadă de impedimente, de la faptul că nu ştiam limba, nu cunoşteam pe nimeni cu excepţia unui amic din sudul insulei, nu aveam nicio sursă de venit aici. Dar ce puteam pierde încercând, decât nişte luni din viaţă petrecute la soare. Am decis la sfârşitul lui septembrie, când în România începe toamna iar în Tenerife cea mai frumoasă perioadă.

Şi cum aţi rezolvat cu treburile pe care presupun că le mai aveaţi în ţară?
Păi, în ţară nu mai aveam casă, trebuia să o luăm de la capăt şi acolo. Iar de muncit, munceam pentru o agenţie de publicitate unde făceam copywriting. Am mai lucrat o vreme online după care ne-am concentrat pe lucrurile de aici.

Cât a durat să-ţi găseşti un job şi ce anume a fost?
Nu am căutat niciun job. De altfel aici nu sunt multe joburi. Tenerife nu are aproape deloc industrie, doar agricultură şi turism, unde joburile sunt slab plătite, mai slab decât în Spania continentală. Nu am fost angajat niciodată aici. În schimb ne-am investit ultimii bani, de aproape nu ne mai rămăseseră pentru marfă, într-un mic restaurant pe care l-am deschis în 13 martie 2014. Când zic mic, e mic în sensul că are 5 mese pentru patru persoane şi 4 pentru 2 persoane şi nu are angajaţi, în afară de mine şi soţie.

Awww, dacă nu există joburi, devino propriul tău stăpân. Love it!
Optasem pentru libertate. aşa că nu mai aveam chef de şefi.

Aţi gătit vreodată profesional înainte, tu sau soţia ta?
Da. am avut un restaurant în Bucureşti, între două joburi în presă, în Cotroceni. unde m-au umplut de lehamite autorităţile, şi funcţionarii care cereau cu tupeu “împrumut o sticlă de wiskey şi nişte gustări pentru o conferinţă”.  Se loveau inspectorii unul de altul în căutare de şpagă.

Ăla cred că ar fi subiectul unui articol în sine. :))) Cum tratai pretenţiile astea?
Le-am dat o singură dată. Ideea e că sunt ca vulturii, dacă se află că dai ceva rămâi cu reputaţia şi vin în stoluri. Dar era un local ok, am luat o signură amendă mică pentru nişte termometre care nu erau omologate de nu ştiu cine. Nu aveam de ce să dau şpagă. Ce mă scotea din minţi era că ştiau că sunt ziarist şi veneau cu tupeu. Sectorul lui domn primar Vanghelie.
Ştii câte controale am avut aici în cinci ani? Niciunul.

Privelişte din geamul lui Emanuel, POV castraveţi. 

Şi la restaurantul din Bucureşti găteai tot tu?
Nu. Aveam angajaţi. Găteam şi eu. Neoficial, pentru că în România nu ai voie dacă nu ai diplomă. Aici ai, faci un curs de manipulator de alimente ca să îţi însuşeşti normele de igienă şi îţi vezi de viaţa ta. În cele din urmă, am făcut un curs de bucătărie şi în România, de şase luni.
Dar după câteva luni în Bucureşti, am început un proiect în presă şi în cele din urmă am vândut localul.

Cât de cute e asta cu “găteam şi eu neoficial”. Îţi place să găteşti de fapt.
O, îmi place foarte mult. şi, fără falsă modestie, sunt un Sous chef bun. Ăsta e al doilea om din bucătăria profesională pe standard francez. Cel care se ocupă de gust.

Şi soţia e ajutorul tău de bucătar?
Gătesc singur. Ea se ocupă de sală, contabilitate, sucuri, şi o parte din deserturi. E un loc mai special. În sensul că e deschis doar 3 ore pe zi, la prânz, 5 zile pe săptămână. În plus închidem şi când sunt sărbători. Şi în Tenerife sunt. 🙂 Ca să fim împreună cu copilul când iese de la şcoală. Suntem visul celor care lucrează în restaurante şi care muncesc seara şi în weekenduri.
Soţia face un master la Universitatea din Barcelona, în nutriţie. E cam al doilea în acelaşi domeniu.

Ea ce job a părăsit?
Era parteneră în agenţia de publicitate. Deşi a terminat engleză-japoneză, a muncit mai mult în marketing în ţară, multinaţionale, presă, etc.
Am luat-o de la zero cu toate aici, cu munca, cu prieteni, cu limba, cu viaţa.

Chiar aşa: cât de greu sau uşor a fost să vă găsiţi locuinţă?
Uf,  a fost greu.  Pentru că e un cerc vicios. Ca să-ţi faci NIE, un soi de certificat de rezidenţă, ai nevoie de casă, ca să ai casă ai nevoie de NIE. În nord, oamenii sunt mai tradiţionalişti iar chiriaşii au multe drepturi. Dacă nu plăteşti, poţi rămâne în casă ani până te poate da afară cu procese. Aşa că se cer giranţi, garanţii etc. Iar noi nu ştiam pe nimeni să ne gireze.

Aşa că i-am zis proprietarului casei care ne plăcea să facem un contract pe perioadă determinată pe care i-o plătim în avans. Şi aşa am făcut. După ce a expirat perioada, am rămas pe veci aici, cu el în stânga noastră (sunt patru case lipite), cu fiul şi fiica lui în dreapta. Practic suntem în mijlocul familiei lui. El are un restaurant pescăresc, fiul lui are un bar-restaurant în sat iar fiica e profesoară. Şi nu numai că suntem toţi ca o familie dar după un an şi ceva, când ne gândeam să ne mutăm mai aproape de restaurantul nostru, ne-a redus 20 la sută din chirie ca să nu plecăm.

Atâtea restaurante într-un sat? Se susţin financiar toate?
Al nostru e în la Laguna. Dar Spania are cea mai mare rată de restaurante pe cap de locuitor din lume. Un bar sau restaurant la ficare 137 locuitori. E relativ uşor să îţi deschizi un local aici, să ai succes e o altă poveste care ţine de fiecare.

Ce bucătărie aţi ales să oferiţi?
Vegetariană, la început aveam şi ovo-lacto, dar la final am trecut la vegetarian strict. Un soi de mâncare de post, dar la alt nivel. Am mers pe o nişă care nu exista în oraş. Şi am avut succes. Acum mai sunt trei localuri.

Fajita cu ciuperci la cuptor, creată de Emanuel. 

Voi înşivă sunteţi vegetarieni, sau a fost decizie de branding?
Nu, nu.suntem vegetarieni.  Eu nu foarte strict. Dacă trebuie să probez ceva ca să pot reproduce, o fac. Nu-mi refuz nimic. Problema e că noi schimbăm meniul zilnic, ca să nu mă plictisesc nici eu şi nici clienţii, aşa că fac în fiecare zi două supe, două feluri principale calde şi o salată, 3 deserturi, dintre care două fixe. Şi trebuie să mă inspir, să reproduc, să adaptez, la ingredientele locale, la gusturile oamenilor de aici, să inovez într-o bucătărie cu multe restricţii.

Dă-mi un exemplu de astfel de adaptare cu ingrediente locale. 
Să găteşti cu chayote (fuctul unei plante căţărătoare din America de Sud care se cultivă aici) în loc de dovlecei, deşi există şi dovlecei, Să faci “socată” din flori de hibiscus. Să foloseşti lapte de cocos pentru a înlocui lactatele, la fel măslinele şi migdalele. Să faci mămăligă din quinoa şi “chorizo” din ciuperci.
E o continuă luptă pentru a păstra curiozitatea şi apetitul. Mai mult de jumătate dintre clienţii noştri nu sunt vegetarieni.

Limba cât de repede v-aţi însuşit-o?
Limba e un proces continuu. Partea de bază a trebuit să o deprindem repede. Din august până în martie, când am deschis restaurantul. Dar încă mai am de învăţat. Problema e că, atunci când ai un nivel destul de elevat al vocabularului în limba maternă, tinzi să îl traduci şi în noua limbă, şi nu e la fel de simplu. Mai ales dacă ai prieteni profesori de spaniolă care ţin ridicat standardul discuţiilor. Ai nevoie de mulţi ani, nu doar de exerciţiu ci şi de lecturi diverse. Sigur, citim, vorbim şi scriem, dar mai am de învăţat.

Eşti fericit în Tenerife? Vrei să rămâi sau te vezi tot aşa, peste opt – zece ani, plecând pur şi simplu?
Nu ştiu. Nu zic niciodată niciodată. Dacă sunt fericit? Sunt foarte fericit. Ar putea să fie mai bine, să câştig la loto şi să vizitez toată America de Sud. Uneori îmi doresc să nu am rutina de a merge la muncă în fiecare zi. Mă gândesc că aş putea să fac altceva pe viitor. Şi, cu siguranţă,  nu o să muncesc mai mult de cinci ani în restaurant. Dar, de ce să mâniem pe cineva, suntem fericiţi. Vreau să mă apuc de surf, ne-am cumpărat o bucată de pământ pe care cresc fructe tropicale şi lucrurile merg în general bine.

De ce ţi-e dor din România?
De râuri-ramuri:)) Aici nu există râuri, pentru că insula e prea scurtă şi abruptă ca să menţină cursuri de apă. De unii oameni. Nu sunt emigrantul tipic. Sunt expat:) Nu vin în august în ţară, nu mi-e dor de mâncăruri (dacă mi-e dor, le fac).

Nu ţi-e dor de habar n-am, munca la agenţie, viaţa de noapte, biblioteca municipală? Cumva răspunsul mă lasă neterminată.
Nu mergeam la agenţie regulat. Puteam să lucrez de oriunde. Trebuia să vin cu idei. De scris scriu în continuare scenarii la un sitcom care se va difuza pe Look Plus, biblioteci sunt şi aici, Universitatea din la Laguna e de la 1700, Biblioteca din Santa Cruz e superbă. Cea din Madrid, unde zbor ca rezident cu 75% reducere, e imensă. Dar, sincer să fiu, internetul şi Facebook-ul, unde mă regăsesc cu toţi prietenii zi de zi, rezolvă multe din lucrurile care, acum câţiva ani, probabil m-ar fi apăsat.

Să zicem că aş vrea să emigrez şi nu ştiu unde. Dă-mi cinci argumente pro Tenerife.
Oameni buni, climă bună tot anul (cald iarna, răcoare vara, primăvară eternă), distracţii gratuite (biblioteci – cu un singur card poţi lua cărţi de la toate, plajele sunt toate publice, preţurile mici pentru Europa de Vest), fructe şi legume de sezon tot anul, relief divers şi variat (de la temperat continental, trecând prin cel de Mediterana şi până la tropical; mare, munte, pădure, deşert, la distanţă de câţiva kilometri), discount de 75% la transport pentru rezidenţi între insule şi înspre Spania. Şi apetitul pentru fieste.  Carnavalul durează o lună, o săptămână liberă inclusiv la școală, fiesta din Tejina durează o lună și așa mai departe. Şi benzina mai ieftină decât în România.

OMG, i’m already climaxing. Şi nasoale?
Insulă, greu de mişcat unde şi când vrei, deoarece depinzi de bărci şi avioane; lipsa locurilor de muncă; sistemul medical de stat –  deşi acoperă tot, e decent şi civilizat, durează mult până primeşti o programare la medicul de specialitate; e greu să faci cumpărături de pe internet deoarece nu toţi livrează şi plăteşti vamă. Chiriile ridicate, în special în sud, de turism.

Şi, în final de  interviu: dacă ar fi să defineşti Tenerife cu o singură cugetare înţeleaptă în genul lui Osho, aceasta ar fi…
Dacă nu vrei să mori, trăieşte. :)))

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.