…utere

Ieri au fost premiile Uniunii Teatrale din România care se sigluieşte de una singură UNITER, dar care, cum bine remarca cineva, ar trebui să se sigluiască UTR. Sau, la lectură, …utere.

Premiile …utere au fost cât se poate de… (aici nu găsesc o rimă, vâna poetică mă părăseşte. Unde eeeeeşti, vână poeticăăăăăă? Nimic nicăieri? OK. N-avem rimă. Deci, suntem douămiişti. 😀

A fost cât se poate de …utere numărul impresionant de gafe al ălui-mai-utere-dntre-toţi, Preş. UTR Caramitru. Să-l fi auzit pe Preş. traducând din engleză în română ce înţelegea el din spusele alteţei sale prinţul Georg Friedrich, invitat al casei regale din România – adică ce spunea unul şi ce înţelegea celălalt – era un moment demn de bancurile cu Bulă şi Ştrulă. Pe dramaturgul Mihai Ignat l-a botezat Mircea. (Şi dramaturgul jenat nu a suflat nici pâs. 🙂 ) Mă aşteptam iar la momentul Florin-Persic-senior-neterminat al serii, dar nu a fost nevoie. Caramitru l-a suplinit cu brio. Actor multilateral, ce vrei?

Apoi – în fiecare an, sesizez că apare câte un trend de a încasa premii. Un mod de a. Anul ăsta, modul de a le încasa a fost acela de a mima un infantilism tembel şi a începe: “Vaaaai, am aşaaaa nişte emoţiiiii…” Şi dacă la premiul de debut mai mergea, să vezi ditamai fomeile în toată firea, boite ca Voroneţu’ având “aşaaaaaa emoţiiiiii” friza penibilul, pateticul, ridicolul, ilarul şi tot ce vreţi voi să frizeze.

Culmea “unor asemenea emoţii” a atins-o madam Rodica Mandache, care e o actriţă imensă, monumentală, putem spune, dar pe care eu personal n-o pot suferi. De ce? Pentru că mi se pare de o falsitate hidoasă în tot ce face, nu o cred nici o clipă, şi are o anume mâţâială afectată şi calpă, o amabilitate de suprafaţă, rece ca lama unui cuţit, şi un anume aspect gelatinos care îmi aminteşte de scârba pe care o aveam faţă de meduze când eram copil. Ce a câştigat această distinsă doamnă?

A câştigat dreptul de a-l prezenta pe Marian Râlea. Şi cum a făcut-o? Îndulcindu-şi vocea până la diabet, făcând pe copiliţa simpatică – cu toate detaliile enumerate mai sus. Eu regretam că nu am la mine pungi – cum îmi luam în excursiile de la şcoală, din cauza răului de maşină.

Şi desigur, ză greit winner of ză ivning, ză grei dairector Andrei Şerban, şi magnificul său stil epistolar, care bate tot. Omul ăsta face totul prin scrisori. Plăteşte poliţe, taie, spânzură, pune la punct, înjunghie etc. Presupun că şi virginitatea tot prin poştă şi-a pierdut-o. (Bine măcar că n-a avut şi ăsta “aşaaaaa nişteee emoţiiii”. (Dar vă voi scrie o dată o “scrisoare imaginară de Andrei Şerban” 🙂 )

Momente care m-au impresionat? Hai, că au fost şi din astea. De exemplu, momentul de reculegere cu chipurile actorilor care au murit anul trecut m-a făcut să plâng în hohote. Şi frumos a fost momentul Alifantisului, care are cea mai tulburătoare voce masculină – bine, exagerez, dar în contextul “atâââtor emoţii”, sobrietatea lui era ca o gură de aer proaspăt – şi o dulce rârâială. Şi a cântat melodia mea favorită din repertoriul lui. “De-aş avea patru dromadere…” M-am bucurat că a câştigat Ofelia Popii, care e o actriţă excelentă. Ţineam cu ea din tot sufletul. Dar când a pus şi ea placa bine-cunoscută cu emoţii, mi-a venit să-mi smulg părul din cap. Şi haios a fost actorul clujean Andras Hathazi, câştigător al Premiului de Interpretare Masculină, care a ştiut să-şi ia premiul cu umor şi autoironie: “poate mă văd şi pe mine regizorii de film”.

Păi să vă vadă, domnule H! Evident, umorul dumneavoastră va da mai bine pe peliculă decât atâtea emoţii false. 🙂