Văicăreala ca sport naţional

E zilele astea la Bucureşti un festival de film, pe numele său Les Films de Cannes à Bucarest. Care, pe lângă filme, mai are şi o serie de workshopuri, cursuri şi mese rotunde: pentru producători, pentru critici, pentru distribuitori, pentru actori, să ajute cu ceva fiecare grup component al industriei.

Recunosc, greşeala mea în relaţie cu industria de film a fost, că de când am deschis blogul, m-am poziţionat ca critic şi promoter. Şi cum pe român nu-l duce mintea că poţi face două lucruri, toată lumea mi-a desconsiderat aptitudinile de performer şi a început să mă cheme strict ca pe Lorenuţa care o să scrie frumos despre filmele noastre, s-o băgăm la dosarul de presă.

Ăhm, fuck no, bitch. Şi anul ăsta nu am cerut badge de presă, nu m-am dus la nimic, pur şi simplu m-am înscris la cursurile pentru actori. Atât. Forget Lorena the critic, here’s Lorena the actor.

Azi, de exemplu, a fost un curs foarte practic şi util al unui director de casting pe nume Manuel Puro, despre crearea unui self-tape eficient şi de potenţial succes.
Dacă vă uitaţi pe siteul lui Manuel Puro, veţi vedea o listă de filme pentru care a lucrat. Listă mai lungă decât drumul până-n Pipera într-o dimineaţă de luni. Deci, omul ştie exact ce vrea de la un actor pe care l-a ochit, şi a adus o prezentare foarte bine structurată, pe puncte, cu tot ce trebuie să faci, să-ţi ajuţi audiţia să se remarce şi să dovedeşti că eşti omul de care ai nevoie ăia.

Ce e self-tape?

Până acum câţiva ani, erai chemat la casting în format buluceală. Sau cu număr de ordine. Sau cu programare la ora x. Ora x nu se respecta niciodată, pentru că românul o fi născut poet, dar creşte întârziac cronic. Şi da, şi eu sunt român uneori.

Acum, pe mine, înghesuiala, gălăgia, aşteptatul mă demotivau major, şi până ajungea lumea la mine, eram suptă toată de energie, şi dădeam castinguri obosite şi fără chef. Da, boss, recunosc, nu mă doare mâna să admit adevărul.

De cam doi ani, a început să se practice self-tapeul. Adică: fie că ţi se cere o scurtă prezentare: Bună, sunt Pulică Frânaru, actor, şi sunt disponibil la data de pentru spotul companiei x, fie că ţi se cere o scenă în doi sau trei de patru pagini, nu te duci tu până la sediu, ci te filmezi singur acasă, cu un prieten dându-ţi replica.

Pentru mine, avantajele sunt uriaşe. Dispare drumul până în capătul opus al Bucureştiului, dispare aşteptatul, dispar orele pierdute aiurea, iar dacă dai o bâlbă, te relaxezi, bei un shot de tequila şi reiei. Te poţi filma acasă de câte ori vrea plua ta, până iese cel mai bun lucru pe care îl poţi extrage din tine în ziua aia, şi nu te perturbă nimic.

Deci, mă interesa acest class mai mult decât orice altceva. Pentru că, mai nou, sora voastră îşi încearcă norocul la toate castingurile: Nu preferaţi să vă trimit un self-tape?
Şi nu de puţine ori, reacţia e pozitivă: Ai face tu una ca asta pentru noi, să mai scăpăm de înghesuială?
Oh, honey. Dar cum. Voi scăpaţi de înghesuială, eu de o multitudine de ore pierdute aiurea, târg!

Bun, şi după ce omul ăsta îşi petrece două ore ţinând un curs absolut captivant şi limpede din care înţelegeai exact ce vrea industria de la tine, pas cu pas, şi erai echipat cu tot know-howul făuririi de self-tapes fabuloase, urmează sesiunea de întrebări.

Ocazia să cerem detalii tehnice, artistice, idei de lumini, tot ce vrei şi ce nu vrei. Şi da, o parte din actori au făcut exact asta.

Dar restul au început să folosească acest timp să se vaiete complet aiurea cum nu sunt remarcaţi de directori de casting străini, cum nu îi bagă nimeni în seamă şi cum românii nu valorează nimic pentru nimeni.

Biiiiiiiiiiiiiitch.

Adică eşti într-un climat în care ţi se oferă instrumente pentru a deveni mai bun, şi implicit remarcabil şi pentru alţii, tu te foloseşti de loc şi timp să îţi descarci frustrările din trecut?

Are sora voastră o veste pentru voi.

Frustrările din trecut sunt pentru canapeaua psihologului şi pentru secţiunea comentarii de pe lorenalupu.com. Dacă sunteţi faţă în faţă cu profesionişti, şi începeţi să vă văicăriţi neatractiv, ăia vă vor trece mintal la rebuturi şi nu vor vrea să se încarce de negativitatea voastră, deci vă ardeţi singuri podurile.

Nu vă mai temeţi de respingere. Respingerea e naturală, până când oamenii se conving că ai cu ce.

Mai bine, concentraţi-vă pe partea în care demonstraţi că aveţi cu ce.

Şi după ce surioara voastră a prestat un rant, pe la final de curs se apropie de ea o tipă.

-M-am tot uitat la tine. Eşti laser.
-Mulţumesc.
-Sunt studentă la regie film şi mi-ar plăcea să te distribui în filmul meu de semestrul ăsta.

Şi în faţa ochilor minţii mele s-a proiectat un filmuleţ cu Lorena studentă care se chinuia să fie luată în serios, şi nimeni nu era dispus s-o ajute.

-Desigur. Ăşta e numărul meu de telefon şi ăsta e mailul meu. Hit me up când eşti gata.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. Mi says:

    chiar că ești laser, surioară! ❤

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: