Wednesday: negrul nu se demodează niciodată

Când graficianul Charles Addams a creat în 1938 personajele de neuitat ale unei familii imaginare, gotice şi alternative, o replică satirică la adresa familiei americane model cu căsuţă din poveşti şi gard alb, nu şi-a dat seama că setează un arhetip şi un model cultural care, aproape un secol mai târziu, încă se impune şi încă entuziasmează. Sigur, odată cu evoluţia sensibilităţilor sociale şi culturale, evoluează uşor şi unghiul în care e prezentată şi familia. În anii 90, de exemplu, accentul era pe umor negru şi pe absurd, ca un fel de protest la cultura pop glamorizată a anilor 80. Dacă azi ai încerca să refaci câteva dintre scenele de tortură la care se supuneau copiii între ei, ai avea un circ la fel de sinistru cum a avut brandul Balenciaga zilele trecute, pentru că azi nu mai înţelege nimeni noţiunea de licenţă artistică şi toată lumea e ocupată cu dat ochii peste cap cu superioritate şi ţipat strident lozinci morale.

Probabil din acest motiv, versiunea din 2022 are mult mai puţin sânge pe pereţi şi maţe atârnate de lustră, şi chiar când le are, mai mult le sugerează. Ceea ce duce la o distilare şi o rafinare a umorului negru, pe care eu, personal, îl găsesc foarte sexy.

În ultima vreme, e un trend interesant care presupune să iei personaje clasice şi să le explorezi din unghiuri noi, adaptate la sensibilitatea şi rebeliunea noului mileniu. Faptul că un personaj explorat astfel este Wednesday Addams este de natură să mă bucure.

Azi, după nu ştiu câte valuri de feminism, lumea nu înţelege cât de revoluţionară era în anii 90 o fetiţă care nu zâmbea, care nu era cuminte şi nici nu-şi dorea să fie, şi care dădea replici tăioase şi edgy, bazate pe inteligenţă şi umor sec, nu pe siropoşenie şi sentimentalism plictisitor.

De aceea, personajul Wednesday Addams a fost îmbrăţişată ca model şi icon de toate copilele care-şi conturau ochii cu eyeliner negru de 2 degete (eu, lol), spre indignarea familiilor care încercau să facă din noi “femei de casă” şi “gospodine”.

Acum, că expresivitatea feminină e acceptată, măcar în medii educate, ca fiind mai complexă şi mai nuanţată decât ideea limitată de “feminitate” a societăţii patriarhale, un personaj ca Wednesday Addams e mai actual ca oricând, şi lasă-l pe Tim Burton şi pe echipa incredibil de talentată cu care s-a înconjurat să complice şi să dezvolte povestea antieroinei prin excelenţă şi să o transforme într-un manifest al “ciudatului”, al “neintregratului”, al “excentricului” pe care societatea îl respinge, deşi, pe alocuri, societatea care se laudă pompos cu propria virtute e mult mai sinistră, mai rea şi mai malefică decât el.

Toată lumea care citeşte acest blog de ceva vreme a înţeles deja pasiunea mea pentru estetica lui Tim Burton, şi nici în acest serial, artistul nu se dezminte. Frumuseţea cinematografică dezlănţuită, decadentă, în layers, a fiecărui cadru mi-a dat multiple erecţii intelectuale, şi sunt momente ca ăsta de mai jos, care nu avansează intriga filmului cu mare lucru, dar sunt atât de spectaculoase, de frumos filmate, de splendide pur şi simplu (plus reorchestrarea pentru violoncel a piesei “Paint It Black” a celor de la Rolling Stones), la care m-am uitat de mai multe ori, strict pentru că vor şi ochii mei să se bucure:

Dar era clar pentru toată lumea că dacă ei un material gotic, macabru şi noir ca familia Addams şi îl dai pe mâna unui tătic al goticului, macabrului şi noir-ului, cum e Tim Burton, o să iasă poezie a imaginii.

Scenariul păstrează linia de absurd, umorul negru şi horror cu tentă comică, al materialului iniţial – dar într-o situaţie nouă – şcoala. Şcoala, acest infern pentru fiecare “ciudat”, devenit ţinta hărţuirii şi a agresivităţii pentru cei mândri de banalitatea şi normalitatea lor, numiţi aici “normies”.

După ce e dată afară de la Şcoala “Nancy Reagan” (fină ironie, pentru că Nancy Reagan a fost una dintre cele mai banale, plictisitoare şi clişeice neveste de preşedinte din istoria Statelor Unite, prototipul nevestei tradiţionale), pentru că îi pedepseşte în mod creativ pe hărţuitori, Wednesday ajunge la o şcoală “de ciudaţi” numită “Nevermore”, după vestita replică a Corbului lui Edgar Allan Poe.

By the way: dacă sunteţi fanii genului horror şi noir, o să aveţi referinţe culturale gârlă, să vă simţiţi culţi că le recunoaşteţi. Iar umorul de suprafaţă şi poantele gore livrate cu o faţă impasibilă de Wednesday sunt doar stratul de suprafaţă al unei poveşti care, cum am zis, meditează pe multe teme care l-au preocupat frecvent pe Burton: ostracizarea “ciudatului”, hărţuirea, raportul dintre conformism şi individualitate şi, dat fiind că spaţiul e o şcoală şi mare parte din personaje, adolescenţi, raportarea la aşteptări sociale.

Până aici, minunat, pentru că Jenna Ortega (interpreta rolului titular) are o expresivitate de Johnny Depp tânăr meets Helena Bonham Carter, şi o interpretare de o autenticitate care te arestează pe loc. I se creează un contrapunct în colega ei de cameră, Enid, o adolescentă mereu veselă, mereu colorată, blondă cu ochi albaştri, care are şi ea o dramă: e un vârcolac întârziat, căruia nu-i apar trăsăturile de lup, şi care creează o dramă în dramă, cum ar veni. Şcoala e populată cu multe personaje extrem de bine caracterizate, interesant de urmărit, şi intriga e suficient de misterioasă să te menţină untr-un infinit “stai, ce?” şi să vrei să vezi ce urmează.

Şi bonus, în film e distribuită şi Christina Ricci, actriţa care a realizat legendarul rol din anii 90, şi are şi o replică de genul: “Noi două semănăm”.

Partea care nu m-a dat pe spate a fost nevoia de a introduce figura colonistului alb străvechi Joseph Crackstone, imaginea bărbatului tradiţional alb şi rău care vrea să trimită vrăjitoarele şi ciudaţii în iad deşi el e mult mai diabolic decât ele, şi care e reîncarnat să vâneze şi să tortureze în continuare ciudaţi, pentru că asta fac bărbaţii albi tradiţionali şi aşa mai departe. Prea mult, prea militant, prea clişeu, prea “hai sictir de-aici”. Era îndeajuns să păstreze antagoniştii contemporani, pe care nu vi-i spoileresc, că sunt o doamnă şi vă las să vă bucuraţi de misterul filmului.

Crackstone e la fel de prost scris şi de lipsit de nuanţă, cam cum era personajul “boierul” în filmele despre ţărani săraci şi cinstiţi de pe vremea lui Ceauşescu. Şi insist: not needed.

Acum, dacă puteţi face abstracţie de el, sezonul 1 din Wednesday oferă opt ore de distracţie solidă şi frumuseţe rară. Doar vorbim de Tim Burton.

***

Dacă vrei să tratez şi serialul tău preferat, poţi oferi o cafea autorului lor. Aici.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.