Ziua copilului părăsit

Celebra zi a copilului…Când toate ar trebui să pară roz, verde, roşu, când copilăria ar trebui să-ţi provoace gust de zahăr în gură şi miros de baloane de săpun.
Poate că e urât din partea mea să fiu aşa pesimistă tocmai astăzi, dar nu pot să nu constat că ziua de 1 iunie rămâne ziua în care adulţii fac puţină mascaradă la televizor şi cei mai norocoşi dintre cei mici se bucură de nişte dulciuri în plus şi de nişte jucării noi. Dar eu nu am putut niciodată să empatizez cu copilaşii (deşi toţi îmi sunt dragi cumva) care au noţiunea de “fiţe” încă de la 5 ani şi nici cu fetiţele care la 7 ani ştiu mai bine cum e treaba cu “brandul” decât unii dintre adulţii din jurul lor.

Dragii mei, această postare este pentru voi. Care nu aveţi cum să citiţi asta, dar care veţi simţi, seară de seară, rugăciunile mele. Pentru că nu am putut să vă uit mânuţele murdare şi boticurile pătate de când v-am văzut prima dată.
V-am găsit acum un an şi ceva, la orfelinatul din Berceni (mă rog, mai pompos şi oficial “Centrul de Plasament Robin Hood”). Venisem cu toată teoria mea de pasionată de pedagogie, hotărâtă să vă iubesc pe toţi la fel şi să nu mă enervez orice mi-aţi face. Nu v-am iubit la fel pe toţi de la început. V-am iubit pe toţi însă de la a doua întâlnire. Mi se făcea dor imediat cum vă lăsam de gălăgia voastră, de mânuţele voastre mici care se agăţau de hainele mele colorate, mi-era dor de lacrimile voastre care făceau mai mult decât orice cuvânt. Începusem să iubesc mirosul de cantină infectă care îmi amintea că sunt acolo, lângă voi. Eram mândră de voi, dar şi de mine, când reuşeam să vă fac să scrieţi corect câte un rând sau să învăţaţi o poezie…
Când am ajuns la voi, a fost prima dată când am trecut prin nişte străzi atât de mizerabile, dar ce a fost mai dureros a fost faptul că niciodată înainte de voi nu am mai văzut nişte copii care să mă înveţe atâtea. N-am să uit niciodată cum una dintre voi a început să-mi plângă în braţe, iar eu, total pierdută, n-am avut ce face mai bun şi am început şi eu să plâng. Nici cum alta îmi repeta obsesiv că mami o să vină în curând, dar acel în curând se prelungea la nesfârşit…Nu pot să vă uit mânuţele, feţele murdare şi gălăgia sinceră cu care mă primeaţi, semn că eram aşteptată. În niciun loc nu m-am mai simţit atât de aşteptată!
Copii lăsaţi, definitiv sau temporar, de părinţi, dar care vorbesc cu dragoste şi cu dor despre ei. Copii care adorm nemângâiaţi, drept care nu rişti să pleci cu iubirea risipită…pentru că ei ştiu foarte bine ce le dai şi au mare grijă să nu te rănească…asta e pentru voi, dragele mele comori!
Acum, ce să vă spun? Că aş vrea să mă iertaţi? Că între timp, au apărut atâtea altele şi de un an nu am mai reuşit să ne bucurăm împreună duminicile? Şi la ce bun să vă spun toate astea dacă nu sunt acolo să vă şterg năsucurile şi să vă cert când vă bateţi pe nu ştiu ce jucărie? Şi, Dumnezeule, vă ţin minte chipurile, dar numele? Nu cred că mai ştiu vreunul…Oare am să pot să vă mai privesc vreodată în ochi? Să vă spun pe un ton grav că a trebuit să mă duc duminica la bibliotecă şi să dau meditaţii în loc să mă joc cu voi? Dar toate astea nu au sens…Nu ştiu dacă a venit altcineva să vă iubească în locul meu, dar sper să daţi de cât mai puţini oameni ca mine…care lasă în urmă copii de două ori abandonaţi.
Nu sunteţi toţi nişte inocenţi. Groaza abandonului şi inconştienţa celor din jurul vostru v-au transformat pe unii în nişte copii care ştiu prea multe când nu trebuie. Unii “amici” mai răi m-au “încurajat” asigurându-mă că unii dintre voi veţi fi delincvenţii de mâine. Dar azi e azi şi eu cred mult în voi, şi în voi care sunteţi rromi (copiii ăştia cu tenul închis m-au iubit cel mai mult…şi a fost reciproc), şi în voi care încă nu ştiţi să scrieţi în clasa a III-a, şi în voi care obişnuiaţi să aruncaţi cu pietre în maşină când plecam…ştiu că tot din iubirea voastră mare aţi făcut-o…
Vă iubesc. Detest tot anul ăsta în care am stat departe de voi. Mi-am petrecut duminicile la bibliotecă, dar sunt mai săracă fără voi. Mi-e dor de voi.
Voi, dragi floricele ale lui Dumnezeu, voi aţi mâncat azi, de ziua copilului, ceva bun?

PS: Ştiu că sfântul drept la liberă exprimare şi la opinie e inviolabil. Dar vă jur că nu va intra niciun comentariu al cuiva care vrea să spună ceva rău despre aceste mici sufleţele. Ştiu şi eu cât de răi pot fi unii, am văzut şi eu destule acolo, dar nu am să permit nimănui, care din confortul fotoliului său îşi dă cu părerea, să vorbească fără dragoste sau măcar respect pentru aceşti copilaşi care, oricât de sălbatic s-ar manifesta uneori, au fost poate mai greu încercaţi până la 10 ani decât alţii într-o viaţă.

Şi când comentaţi, amintiţi-vă, vă rog, de cuvintele lui Isus Christos: “mai de folos i-ar fi dacă cineva i-ar pune de gât o piatră de moară şi l-ar prăbuşi în mare, decât să smintească pe unul dintre aceştia micii”. (Luca 17:2)

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. Laura says:

    Mi-au dat lacrimile citind postarea aceasta.

  2. Beatrix says:

    Nu vreau sa sune sadic faptul ca spun asta, dar ma bucur ca mai sunt oameni sensibili ca tine. E semn bun daca ai plans…si eu ma bucur ca sunt altii care rezoneaza la fel ca mine, pentru ca aproape tot ce mi s-a intamplat in ultimul timp a lovit in exteriorizarea sensibilitatii mele. multumesc pt feedback, Laura!

  3. Lorena Lupu says:

    O, da! Eu bocesc de sare cămeşa pi mini.Şi vorbesc serios!

  4. Zana Carabina says:

    Vai ce frumos ai scris, draga Lorena! Superb. Visul meu este sa infiez un copilutz, nush daca se va realiza. Dar as vrea tare mult sa infiez, mai mult decat sa am pe unul al meu.

    Eu cand vad copii saraci, incep sa bocesc instant. Le aprind lumanari, ma rog pt ei. Stiu ca suna corny pt. multi dar serios, si eu am fost la orfelinat si am stat cu un baietel cu parul blond roscat si ochii caprui, extrem de frumos si dulce. Uneori am ganduri de astea “violente”: cum ar fi sa ma retrag eu singura (fara prieten) in casa pe care mi-o voi lua la Cluj-Napoca si sa infiez un copil? Oare am fi fericiti? Oare as fi eu fericita fara vreun barbat care sa imi amareasca zilele, ci doar eu cu un copil? Ma gandesc des la asta.

  5. Lorena Lupu says:

    dragă zână, de data asta nu a scris Lorena, a scris Beatrix. dar se pare că cine se aseamănă se adună. 😆

    Şi din experienţele unui copil de familie divorţată: am dus dorul unui bărbat puternic şi protector toată copilăria. NU face prostia să creşti un copil singură.

  6. Beatrix says:

    Poate merita sa incerci, Zana!

  7. didi says:

    Lorena si Beatrix, articolul mi-a placut foarte mult, eu am predat la copii proveniti din casele de copii, bine, erau mai mari, dar tot copii erau, copii maturizati prea devreme, ce e drept.Imi sunt tare dragi, ma doare sufletul cand ma gandesc ce oameni pot fi cei care isi abandoneaza copiii sau daca pot fi numiti oameni. Unii proveneau de la scoala ajutatoare, ma chinuiam cu ei, dar nu era o problema. Discutam cu ei, in pauza le duceam si eu ciocolata, imi spuneau necazurile lor. De infiat un copil? M-am gandit, dar nu am curajul, pentru ca, daca ar afla cine e(ca sunt parinti tupeisti care-i cauta si le fac viata imposibila), ar suferi si eu nu as putea suporta.fetelor, ma unge pe sulet articolul asta, o zi buna!

  8. Beatrix says:

    @Lorena: si eu m-am gandit sa-mi iau candva o fetita, dar cred ca sunt prea instinctiva si prea dezordonata, iar eu nici nu fac diferenta intre hainele unui copil de 3 ani si ale unuia de 5…Asa ca nu cred ca am sa fiu vreodata mama! Dar nu crezi ca e mai bine pt un copilas nefericit sa-l creasca o mama singura decat sa nu simta niciodata nici macar jumatate din dragostea care i se poate da? Mai bine o mama singura si devotata (ce electoral suna asta :D) decat 2 parinti indiferenti!
    @Didi: Wow! Impresionant…asa ma bucur cand descopar oameni care lucreaza pentru aceste sufletele in liniste si fara tam-tam…uite, eu de cand eram in generala mi s-a tot spus ca eu trebuie la facultate sa ajung nu stiu cine, intr-a XII-a mi-era si rusine sa spun “dar poate eu NU vreau sa raman in facultate”, chestie de care m-am convins dupa o luna petrecuta la Univ. Bucuresti…In fine, ideea era ca mie mi-ar placea sa lucrez cu astfel de copii si nu stiu de ce pentru lume e mai important cate titluri ai in fata decat amploarea dragostei pe care o ai fata de cei ce iti sunt elevi sau studenti…
    O zi buna si tie, draga Didi!

  9. Danuta says:

    Lorena:tu ai dus dorul unui barbat puternic, dar copiii aia ar da orice sa aiba macar un parinte decat niciunul.Cu un parinte au o sansa sa-si traiasca viata frumos , sa aiba un sprijin, o vorba buna, o iubire necondtionata.E adevarat sunt si situatii in care se intampla lucruri nedorite , dar nu e un motiv suficient de puternic ca cineva sa renunte la adoptie, la a lumina viata unui copil.Cu luni in urma, nu mai stiu la ce postare chiar ma gandeam daca ti-ai dorit vreodata sa fii mama.

  10. Danuta says:

    Beatrix:m-a emotionat ce ai scris.Cu ani in urma imi ascundeam cu greu lacrimile in prezenta unor copilasi orfani pe care-i vizitam.Acum am ceva cu batranii.Fiecare etapa a vietii cu momentele ei.

  11. Beatrix says:

    Mersi, Danuta, ma bucur ca au avut efect cuvintele mele pentru ca realmente nu le-am scris doar ca sa storc in mod ieftin niste lacrimi, ci pur si simplu nu mai puteam sa pastrez doar pt mine gandurile astea..poate ca uneori incepem sa ne ferim prea mult de a da curs unor emotii de teama sa nu fim siroposi, dar acum chiar nu imi pasa…
    Si de batrani mi-e mila, insa cred ca am sa prefer intotdeauna copiii.Decat un batran curat, sunt mai degraba dispusa sa stau cu un copilas mic si jegos :))) desi sper sa am suficienta minte cat sa ajut si pe unul si pe altul daca e nevoie.
    Cat despre maternitate, eu cred ca orice femeie se gandeste la un moment dat la ipoteza aparitiei unui copil in viata ei, doar ca e bine sa stii ce fel de om esti si cred ca decat sa stii ca nu poti da unui copil the very best (si nu ma refer la partea materiala) mai bine fara…

  12. didi says:

    Multumesc, Beatrix

  13. Anthea says:

    Uite, mie nu mi-au dat lacrimile cand am citit postarea, ci m-ai facut sa zambesc, cu nostalgie, pentur ca mi-am amintit de piticii mei, de la orfelinatul Sf Elisabeta. Am ajuns acolo ca sa imi fac practica in facultate si am continuat sa ma duc vreo 2 ani dupa aia. Ai mei pitici erau multi si veseli, dar erau mai mici decat ai tai. Ne jucam si desenam si mai stateam si la ora mesei sa le ajut pe tantile alea sa ii hraneasca…cand se putea, ieseam afara in curte, cand nu, stateam inauntru si ‘citeam’…si ei ca si ai tai, erau calare pe mine de cum intram pe usa, si la plecare (trebuia sa fiu atenta sa plec ori inainte de masa ori dupa, sa nu creez necazuri ingrijitoarelor) la fel, toti ma strigau si veneau sa ii iau in brate si sa ne pupam.
    Mi-a parut rau cand n-am mai putut sa ma duc. Imi faceam iluzii ca am sa vin sa ii vad la nesfarsit, si poate sa ii pot ajuta si cand or creste mai mari, pe unii. Dar asa e viata, nu se intampla intotdeauna cum vrei, si uneori pentru a obtine ceva trebuie sa renunti la altceva.
    Si eu tot pentru facultate am reuntat. Se apropia licenta si aveam mult de lucru, dupa aia m-am angajat si nu mai aveam timp, ma mai duceam o data pe luna sau la 2 luni sa ii vad, dupa aia n-am mai putut sa ma duc cand n-a mai fost bunica-mea pe picioare, si dupa aia am plecat.
    Dar tot ma gandesc cu drag la ei, ca si tine.
    Si eu ma gandeam, in perioada aia, sa infiez o fetita de acolo, de care ma apropiasem mai mult, dar pe undeva stiam ca asta nu e posibil. Imi mai amintesc si numele catorva, si fetisoarele nu le-am uitat, desi intre timp probabil ca s-au schimbat mult… Sper ca pe oriunde ar fi, sa le fie bine, si sa invete ce e mai important in viata, prin lectii usoare si delicate, ca in putinii lor ani, au avut parte de mai multe greutati si lipsuri decat intr-o viata intreaga de adult. Eu nu dulciuri le urez 🙂

  14. Anthea says:

    Erata: Sf. Ecaterina nu Elisabeta, intotdeauna i-am zis aiurea 😛

  15. Lorena Lupu says:

    Deeeci, am ajuns la partea care mă irită pe mine răăăăăău… momentul în care oameni care habar nu au cât de greu e să creşti un copil şi ce necesităţi are acesta emană fraze pateticoidal-liricoidale din taste – şi îmi mai şi ţin muştruluială de doi bani pentru că am îndrăznit să spun un adevăr: un copil nu e o păpuşă frumoasă, pe care s-o plimbi de colo până colo, ci o fiinţă vie, cu multiple necesităţi.

    Deci: dacă vreţi copii, şi vreţi să-i creşteţi cum trebuie, măritaţi-vă – dar neapărat cu unu’ care să ştie ce e aia responsabilitate, şi care să facă diferenţa între ceai de salvie şi ceai de muşeţel – şi asiguraţi-vă că-i puteţi asigura cele necesare unei bune dezvoltări. Sau bateţi câmpii aiurea în continuare.

    Didi: uite o femeie cu capul pe umeri. Da, mare dreptate ai în privinţa părinţilor naturali dublu nesimţiţi – care îşi bagă diverse organe care încep cu “p” în nevoile copilului, când acesta le are, dar au tupeul să-i hărţuiască la maturitate.

    Anthea: foarte frumos comentariu. şi pertinent.

  16. Dan Iancu says:

    intrebarea e citi dintre noi suntem implicati cumva in mersul mai bun al vreunui asezamint. poate inainte de a plinge sau de a ne da loviti e sa mergem undeva si sa oferim un sprijin pentru a mai taia din imaginea de anticamera a puscariei a orfelinatului.

  17. Lorena Lupu says:

    Ai dreptate, Dan.

  18. Danuta says:

    DAR ai dreptate si tu .Nu trebuie sa pornesti din start cu handicapul parintelui singur , daca puteau fi 2 parinti responsabili, doar asa pentru ca ti s-au trezit instinctele materne.
    Asa e “un copil nu e o păpuşă frumoasă, pe care s-o plimbi de colo până colo, ci o fiinţă vie, cu multiple necesităţi”.

  19. Andrei Ruse says:

    Lorena, te invit, daca ai timp si “dipsonibilitate” pe http://www.rocultura.ro.

    ps. scuze ca n-am nicio legatura cu articolul tau.

  20. Lorena Lupu says:

    danuta: mi-am permis să “cut the crap” şi să păstrez ceea ce cred că avea legătură cu ceea ce afirmasem eu. fără supărare, excesul de patetism şi de foliculină vibrând de indignări mai mult sau mai puţin legate de ceea ce spuneam eu mă oboseşte.

    andrei ruse: no prob., prefer să nu ai legătură cu articolul, decât să baţi câmpii cu graţie imaginându-ţi că ai legătură. 😉

  21. Isa says:

    O postare ce te pune pe ganduri rau. Da’ rau. Te poate inveseli, vazand cat de multi oameni sunt inca OAMENI si-si ofera din timpul lor pentru cei ce-l pretuiesc. Te poate si intrista, insa. Micuti pierduti, singuri, murdari si-ai nimanui. As infia unul, doi chiar. Dar nu-i simplu. Desi sunt multe camine in care nu o duc chiar bine, nici nu-ti incredinteaza copil asa usor. Tre’ sai ai “aia, aia, ailalta…”, sa posezi diverse. Poate nu posed atat de multe, dar poate posed mai mult decat ofera ei acelor copii, si totusi… Eh…ca de obicei, bat campii si-mi vars frustrarile pe pagina voastra, fetelor. Deh, vina e a voastra ca ma “atingeti”.

  22. Danuta says:

    Din pacate , de cate ori am scris a fost doar din experienta personala.Nu te mai obosesc.Au altii grija asta.

  23. Lorena Lupu says:

    isa: e ok, really.

    danuta: scuze, e drept că pagina asta a fost terorizată de mulţi indivizi de sex masculin, intoxicaţi de propria prostie şi de nevoia de a o revărsa sub formă de înjurături – dar dintre femei YOU ARE THE LEADING TERRORIST. Ieri Betty a fost o finuţă şi a şters un munte de isterii şi lamentări. Pe mine m-ai obosit suficient să nu trec aşa uşor peste. Concluzia: controlează-te. N-o fi uşor, dar dacă simţi nevoia să ţii “muştruluieli”, fă-o unde şi cui crezi că le suportă.

  24. Anthea says:

    Obstacolele sunt multe si grele daca scopul final este sa oferi un ‘acasa’ cuiva care n-are si se afla in grija statului. Trebuie sa fie siguri ca chiar ai mai multe de oferit decat orfelinatul, etc.
    Pe de alta parte, sunt atatia copii care cresc in familii sarace dar care se ocupa de ei, si ajung bine, sau relativ bine. Si aceiasi copii, daca le oferi posibilitatea de a se muta in strainatate la o familie care isi permite mai multe, nu se duc, pentru ca stiu ca nu totul se rezuma la ce ai.
    Din nou imi expun biografia pe-aci 😛 Am avut perioade cand literalmente nu aveam in casa decat bani de paine. Pe vremea aia eram 3 oameni care traiam din pensia bunica-mii. A trecut si asta. Nu mai zic de fazele din comunism cand parintii nu aveau ce sa ofere copiilor pt ca…nu era nimic(!) Maica-mea stie ce-o fi fost in sufletul ei cand am intrebat-o ‘ce gust are banana’ ca vazusem o coaja de banana in tom si jerry sau aruncata pe strada sau nu stiu unde…si ea nu avea de unde sa-mi aduca, sa gust…
    Si-acuma… lol, am ajuns in puscarie 😛
    Hmm.. poate lipsurile au o legatura.

  25. Isa says:

    Si la ceai cand iesim? sau la cafeaua la halba? ca am si o propunere de afaceri. Am nevoie de ajutorul tau. Contracost, fireste.

  26. Cri says:

    Sara buna la toata lumea!
    Nu exista solutii sigure pentru un copil natural sau infiat,ma refer la faptul daca sa il ai(infiezi)sau nu.Doar ca trebuie sa privesti in interiorul tau foarte atent si sa vezi de ce crezi ca ai fi capabil,tot ce tine de sentimente,manifestari umane este relativ(sunt convinsa fara a privi catre cineva condescendent sau admirativ,ca omul poate urca sau cobora pe o,sa zicem sacara valorica,de la +∞ la -∞).Pe cei naturali ii poti forma,proteja,etc., tu de la inceput,dar cei infiati(cam peste 2-3luni),deja duc cu ei o trauma,aceea de a nu fi fost langa o mama,nu se prea poate compensa acest lucru,decat ameliora,daca dispui de o constitutie afectiva aparte,sau daca crezi in Dumnezeu atunci poti sa faci orice lucru pe care l’ai inceput dintr’o intentie buna(implicit si continuat in aceeasi idee).

  27. Lorena Lupu says:

    anthea: ţin minte că mă fascinau portocalele, tocmai pentru că erau atât de rare. Gustul, parfumul şi culoarea lor mi se păreau perfecte – fructul-minune. Îmi imaginam cum trebuie să fie să poţi mânca un kilogram întreg. 🙂

    isa: hai în weekend, ce zici?

    cri: e o iluzie să crezi că poţi forma sau proteja pe cineva sută la sută. chiar dacă e propriul tău copil.
    şi nu, intenţia bună în sine nu e suficientă. mai e nevoie şi de adecvare.

  28. Anthea says:

    Si iaca din nou am material de aberat 😀

    Lorena: ca urmare a intamplarii respective, imediat dupa Revolutie cand au aparut pe piata, maica-mea s-a dus fuguta si mi-a venit acasa cu un kil-doua de banane, sa-mi fac plinul. Asa ca nu ma mira ‘wow’-ul. Ce spuneam eu este ca mie mi se pare ca pe maica-mea a marcat-o treaba asta mai tare decat pe mine. Pana sa le incerc eram un fel de ‘fericiti cei saraci cu duhul’ hihi Altfel, portocale aveam cam la fiecare Craciun. Le mancam cu placere pentru ca stiam cat trebuia sa stai la coada pentru ele cand erau. Pe de alta parte eram inebunita dupa peletele alea de ‘creveti’ care numai creveti nu erau si care erau cam singurul lucru pe care il vedeam in rafturile de la alimentara. Am gasit si aici, la chinezi, si mi-am luat o punga cat toate zilele. ingredientele majore din treaba aia sunt faina si MSG…halal creveti.

    Apropo de ce spune Cri, e o expresie care zice cam asa: “the road to hell is paved with good intentions”. Eu interpretez treaba asta in felul urmator:
    Binele meu nu e intotdeauna si binele tau. Un fel de a ajuta batranica sa treaca strada cand ea nu vrea. Pana la o varsta, copilul (natural sau adoptat, asta nu conteaza) nu prea stie ce vrea si depinde de parinti sa-l invete, sa-i arate, sa-l educe, si depinde tot de parinti sa invete sa decida pt sine, sa aiba suficient spatiu/libertate cat sa invete sa fie autonom. Protectia inexistenta nu e buna, dar nici cea exagerata. Indefinitiv copilul respectiv nu este proprietatea parintilor, indiferent de situatie. Dar nevoie de grija si educatie are oricum, si peste trauma de a nu se afla langa mama in primele luni, se poate trece, nu e imposibil. Trecutul nu se poate schimba, al oricui ar fi, insa daca ne cramponam de trecut, prezentul va ajunge pe locul 2 sau 3 (dupa grijile pt viitor chiar) si in loc sa facem ce putem in acest moment pt ca puradelului respectiv sa-i fie bine unde e (puradel ca alint, nu ca provenienta etnica) ii mentinem trauma si chiar i-o accentuam prin comportamentul pe care il alegem fata de el/ea.
    Desigur, e nevoie de o disponibilitate afectiva anume, pe care daca nu o ai, nici copilului natural n-o sa-i pice prea bine. Adica ce spun e ca nu conteaza daca ai infiat plodul respectiv sau daca l-ai scos din burta, trebuie sa-l iubesti. Ii tratezi diferit, vor fi diferiti, si nu intotdeauna in sensul bun.

    Din alta perspectiva, copiii depind de ingrijirea adultilor. Intr-un fel sunt ca niste animalute: chiar si cand nu primesc grija de care au nevoie, parintii sunt in mod obisnuit ultimii la care renunta, pentru ca asta e sursa lor primara de ingrijire, oricat de precara ar fi ea. Si asta e un fel de a-ti forma copilul: il formezi sa nu astepte prea multe de la tine, il formezi sa creada ca bataia si umilinta sunt moduri de a-ti exprima afectiunea, iar copilul invata ca asa e normal si ca trebuie sa se inchida in sine pentru a se proteja, sau din contra, sa atace primul.
    Da, fiecare isi educa copilul asa cum stie mai bine (si aici mai incape o data discutia despre binele meu diferit de binele tau) insa control asupra lui (sau asupra oricui altcuiva in afara ta) n-o sa ai oricum.
    Ai adus vorba de Dumnezeu… sunt multi oameni care cred sau sustin ca ei cred si sunt eventual bisericosi si chiar exagerati in manifestarile astea, care fac o treaba mult mai proasta decat oameni care sunt sau pretind ca sunt atei, agnostici sau din contra, politeisti, care isi cresc copiii in spiritul tolerantei si a deschiderii mintii. Din nou chestie de perspectiva – binele tau/binele meu.
    De aia si sunt atatea razboaie, zic eu. Multi dintre noi cred ca au dreptate absoluta in ce spun si fac si ca restul sunt prosti si ar trebui sa ii asculte. La fel cu copiii ajunsi la adolescenta si conflictele cu parintii.

    Un copil care a ratat 2-3 luni de prezenta parinteasca inca sta bine, fata de unul care a ratat cativa ani. Cel de-al doilea are mult mai mult de recuperat: info-educational cat si afectiv. In orfelinate de cele mai multe ori sunt tratati la gramada, nu sta nimeni sa aiba grija de dezvoltarea personalitatii individuale si a imaginii de sine. Lacunele comportamentale le urmeaza indeaproape. Si cand esti doar parte din multime si pe deasupra esti tratat si cum se spune pe aici ‘second class citizen’, sansele de a deveni un ‘second class citizen’ cresc vertiginos si devine mult mai greu sa te intorci de pe drumul ala.
    Se spune undeva in ‘My Fair Lady’ al lui G.B. Shaw “trateaza pe cineva ca pe o florareasa si nu va fi decat o florareasa, trateaza-o ca pe o Doamna, si va deveni o Doamna”. Stii cata vointa iti trebuie ca sa treci peste ceea ce ti s-a spus de mic si sa iti urmezi propriile credinte? Cata munca si cata lupta e ca sa te dezbari de ceea ce ai invatat despre tine ca fiind adevarat si ce trauma se produce cand iti dai seama ca tot ce ti s-a spus despre tine e o minciuna si catrebuie sa o iei de la capat? Cati dintre copiii abandonati (in orfelinate sau chiar la ei acasa) crezi ca au puterea sa lupte cu asa ceva?
    Zilnic lucrez cu cazuri de-astea. Si nici pentru ei nu e prea tarziu, desi li s-a gresit mult.
    Dar asta este, viata merge inainte.

  29. Anthea says:

    Au, iar a cazut dopul. Sorry, Lorena, poti sterge ce si cat vrei din postare, abia dupa ce am ‘propus’ mi-am dat seama cat de mult am scris.

  30. Buna dimineata Loraine!
    Azi dimineata am gasit pe pagina de net a ziarului local (care e citita in general de persoane din toate institutiile locale) un site (http://www.dozazilnica.ro/batausu-de-cimpi-lorena-lupu) care-si face reclama pe pagina principala ( in casuta cu principala stire a zilei) si e in parteneriat cu Tritonic.Adica esti si tu cu “batausul” cu un fragment consistent.
    E o bulina alba pentru Tritonic .Incet , incet se misca ceva si pentru tine.
    Mi-am permis sa-ti scriu ca sa-ti inseninez putin ziua.
    Stai linistita nu mai insist , te las sa-ti treaca supararea.

  31. me says:

    si am gasit si in ziarul de Iasi.Cred ca mai sunt si in alte ziare on line.

  32. gabush says:

    Binenteles ca nu exista solutii sigure … si oricat ai privi in sufletul tau ai sa vezi ca ceva scartie oricat de sigur ai fi tu pe acel lucru … iar cea mai sigura cale de a forma un copil este sa il iei de la o varsta foarte frageda , cand inca nici nu merge sau poate vorbi … iar acesta te va iubi ca pe propriul lui parinte (mama mea a infiat un copil de 6 luni … acum are 4 ani shi … va datzi seama ce e in sufletul lui), desigur daca il iei de la o varsta mai mare lucrurile stau altfel …

  33. Lorena Lupu says:

    anthea: să ştii că am citit cu plăcere commentul lung. Nu mă irită decât comentariile gen: “Uite-ce-al-dracu’-de-smart-este-yo-şi-ce-dobitoci-eşteţi-voi.” Mai ales dacă dezmint atitudinea prin conţinut.

    the leading terrorist: după un an şi jumătate, era şi timpul.

    gabush: da, ok. ceea ce nu s-a înţeles e că eu nu protestam împotriva înfierilor, Doamne fereşte! Spuneam doar că e uşor să baţi câmpii cum că înfiezi singur un copil şi îl creşti cu ce s-o găsi în frigider… Creşterea unui copil îţi schimbă viaţa radical, şi e o decizie care trebuie luată cu/la/din maturitate – pentru că după aceea nu ai cum să renunţi când dai de greu – şi constaţi că copilul nu e doar ceva drăgălaş şi trendy de arătat la prieteni, ci o fiinţă cu nevoi şi probleme, care te solicită 24 din 24. Sau aproape.

  34. marius says:

    toate cele bune………….fiind si eu unul din lectorii recenti ai blog-ul tau nu evit sa pierd prilejul semnalandu-ti o avanpremiera la. o04.iunie, in parcul artelor, la ‘Dincolo de America”, cu Dorel Visan, Daniela Nane, Serban Ionescu, Maria Dinulescu…

  35. Isa says:

    Da, da, super! ne vedem in weekend sau joi sau oricand. Vreau sa-ti amintesc ceva, insa, pentru ca sunt sigura ca ai uitat. Vin cu “Ma numesc Rosu”, si mi-ai promis ca o citesti si ma lamuresti cu ea ca… grea carte…

  36. me says:

    Avand in vedere la cate teste psiho , anchete sociale, monitorizari sunt supusi pretendentii la titlul de parinte,timp de circa 2 ani , ma indoiesc ca o persoana singura si cu frigiderul gol va reusi sa treaca de atatea verificari.Inainte de toate sunt urmarite strict interesele copilului.Cazurile de infiere ca parinti singuri sunt foarte rare.O dorinta de infiere in tinerete , se poate materializa mai tarziu , cand o situatie materiala buna si un partener iti cresc sansele.Asta nu inseamna ca nu avem dreptul sa visam.Visele pot deveni realitate , nu neaparat pornind de la datele initiale (mama singura).Nu trebuie speriate astfel de vise care mai tarziu pot fi sansa unor copii pentru o viata mai buna.
    Sper ca azi am fost clara.

  37. Lorena Lupu says:

    marius: toate cele bune, dar câtă vreme ai adresa blogului la comment, nu are rost să o pui şi în comentariu, pentru că arată ca şi cum ţi-ai face reclamă pe blogul meu. şi în general, reclamă îşi face aici cine vreau eu, sau cine are suficienţi bani să plătească spaţiul.

    isa: okeeeey, abia aştept.

    tu: bun, şi acum să recapitulăm. una din fetele de mai sus a zis într-un delir adolescentin: ahhh, aş vrea să adopt un copil siiiingură, ce faaain ar fiiiiii…
    Eu am luminat-o cum că nu ar fi chiar aşa de fain, pentru că educaţia şi creşterea unui kopkil e bătaie de cap, nu şagă – şi mi-ai sărit în cap de parcă aş fi propus un program de eradicare naţională a adopţiei. Aşa-i sau nu-i aşa?

  38. Danuta says:

    Tu ai vorbit clar din punctul de vedere al copilului crescut de un singur parinte si pentru care a fost traumatizant acest aspect.Eu am spus punctul de vedere al unui parinte care stie ce inseamna cresterea copiilor si intamplator cunoaste destule pe tema adoptiilor si a copiilor orfani.Am vorbit de sansa, de jumatea de sansa daca vrei, care le-ar putea schimba viata si de faptul ca si situatia in care se porneste cu 2 parinti e relativa pentru ca unul din parinti poate muri, ca sa nu mai vorbesc de procentul foarte scazut de barbati care se implica efectiv in educarea copiilor.
    Ti-as fi putut trimite o diploma scanata sa vezi si singura cat si cum bat campii dar astea sunt prostii copilaresti.La urma urmei nu am nimic de impartit cu tine si te respect pentru ceea ce esti in felul meu terorist .

  39. Cri says:

    Lorena:cand am zis “forma si proteja” n’am adaugat vreun procent,ca nicio forma de manifestare umana nu poate fi cuantificata(relativitatea pe care o precizam,m’as fi contrazis nu crezi?).Privitor la iluzie,in forma ei pozitiva,este conbustibilul motorului numit OM,nu crezi ca daca n’am trai cu iluzia ca maine va fi mai bine ca zi(si asta oricat de tristi am fi),ca exista mereu zilei de azi un maine,n’am mai avea niciun argument pentru viata asta?(nu exclud rationalul ala care pune o ordine in iluziile noastre).
    “intentia buna” n’am spus ca ajunge,pentru ca omul nu le va cuprinde(acoperi,satisface,etc.) niciodata pe toate cate teoretic ar fi necesar(de pilda: cand ii dai unui om o sansa? cand vezi ca intentia lui este buna,in unele cazuri nimeni nu poate evalua pana la final posibilitatea de reusita a acelui om).”mai ai nevoie si de adecvare” aceasta formulare ma depaseste pe moment(:(,banuiesc ceva dar nu vreau sa vorbesc doar pe banuieli).
    Pe curad,sper 🙂 .

  40. Cri says:

    Anthea:eu vorbeam de cateva lucruri de principiu,de pornire daca le’as putea spune asa,nu de detalii,ca atunci pot veni specialisti in domeniu care sa ne spuna multe alte lucruri pe care noi nu le luam in considerare in aceasta discutie.
    “the road to hell is paved with good intentions”,poate da sau poate nu,n’ai nicio garantie pentru afirmatia asta.
    “Ai adus vorba de Dumnezeu… sunt multi oameni care cred sau sustin ca ei cred si sunt eventual bisericosi si chiar exagerati in manifestarile astea, care fac o treaba mult mai proasta decat oameni care sunt sau pretind ca sunt atei, agnostici sau din contra, politeisti, care isi cresc copiii in spiritul tolerantei si a deschiderii mintii. Din nou chestie de perspectiva – binele tau/binele meu.”
    A crede in Dumnezeu in forma profunda,sufleteasca,aceea care intruneste daca pot sa spun asa toate manifestarile pozitive,constructive,nu cea de fatada,despre o astfel de forma nu are rost sa vorbesc in acest context.
    “Binele tau/binele meu” ar putea spune cineva cu precizie care’i binele celuilalt?
    Nu degeaba am spus ca “tot ce tine de sentimente,manifestari umane este relativ”,tocmai ca sa asigur pe toata lumea ca nu am pretentia de a emite axiome.
    Pe curand,sper 🙂

  41. Anthea says:

    Cri…garantie nu ai pentru nimic, daca e sa o luam pe asa. Iar treaba cu specialistii in domeniu… cred ca ma cam incadrez, avand in vedere profesia pe care mi-am ales-o, experienta si jobul actual, care puse la un loc, ma fac sa vad problema asta din mai mult decat un singur unghi.
    In rest, se pare ca spunem cam aceleasi lucruri cu alte cuvinte. Intentia mea nu era sa desfiintez ce ai zis, ci sa-mi exprim parerea pornind de la ce ai scris. Si nici eu nu am intrat in detalii, eventual am enumerat cateva.

  42. politicienii si guvernul in primul rand au avut grija ca si de data asta sa dea patura tanara a societatii la o parte (adica copiii) pentru a ne baga pe gat alegerile locale. Alta zi mai potrivita nu puteau gasi….ce oportuna s-a dovedit ! noroc ca multi parinti au iesit in parc cu aia micii si ”au uitat” sa mai treaca si pe la sectia de vot…oricum, in loc sa ne bucuram de ziua copilului ne-am ”bucurat” de o zi a tineretii si inocentei compromisa.

  43. Blu says:

    Ah…Cum ai mai pus punctul pe i.Câtă dreptate ai.La ei nu se mai gândeşte nimeni,uită toţi că au şi ei sufleţel,că vor şi ei afecţiune,o vorbă bună,o poveste înainte să adoarmă.La teve de 1 iunie ne bombardează cu ştiri stupide gen:” Columbeanu i-a făcut cadou fetiţei lui un iaht” sau “Roxana Marcu i-a luat fetiţei ei un trusou de la Dolce Gabbana” sau “Copiii veniţi in Herăstrău au avut parte de baloane si bomboane cadou”.Dar nimeni nu se duce şi în orfelinate.Să le ducă şi lor ceva.Îi stigmatizează ca pe nişte ciumaţi.Cum să nu devină “delincvenţii de mâine” dacă în toată vieţişoara lor nu au auzit decât cuvinte grele şi reproşuri,de parcă ar fi vina lor că au fost părăsiţi?Şi se mai zice că fiinţa umană e “cea mai cea”.La ce?La discriminat,la agresat,la făcut rău?

  44. nebundelegat says:

    Sunt genul de persoana care se lasa miscat cam greu de genul asta de posturi, dar uite ca de data asta m-a atins. N-am putut sa ma mai ascund si m-a prins si pe mine…
    Felicitari! Un post bun! M-a impresionat!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: