Având în vedere că am revizitat recent Frozen, mi se pare de bun simț să merg și pe sequel care, nu demult, era disponibil într-un cinematograf de lângă tine. Apoi, continuăm cu Shrek și probabil Cars, pentru că mie îmi plac desenele animate și se pare că și vouă.
Cum am menționat, Frozen (2013) a izbutit performanța de a fi unul dintre cele mai profunde filme despre conturarea identității și acceptarea condiției de “diferit”, pe care le-a avut de oferit deceniul trecut. De aceea, publicul lui nu a constat numai din copii, ci în special din adolescenți – vârstă la care îți trăiești acut diferențele, încerci să fugi de ele sau, dimpotrivă, să faci paradă de ele – și adolescenți întârziați, ca de exemplu eu.
Frozen cel inițial mi s-a părut genul acela de proiect pe care îl creezi dintr-o intensă nevoie interioară care răbufnește din tine, pe când Frozen II e exprimarea nevoii raționale de a le mai oferi fanilor din toată lumea o întâlnire cu Elsa și Anna.
Ce încerc să spun cu asta?
Eu scriu. Taman de aceea, când văd un film sau o piesă, mă prind relativ repede unde e construcția dramatică reală și unde sunt arabescurile, așa bullshitul. Dacă în Frozen construcția dramatică era 95%, cum se întâmplă de obicei în poveștile care erup direct din sufletul cuiva, și arabescurile erau 5%, dar create în așa fel, încât să pluseze dramatismul construcției dramatice, Frozen II are un 40% construcție dramatică și 60% floricele.
Amuzant e că nu ne deranjează foarte tare, pentru că Elsa și Anna sunt două personaje absolut irezistibile, genial construite, și relația dintre ele este atât de interesantă, încât ai putea să le urmărești și la o coadă la hipermarket și nu te-ai plictisi.
Ca de obicei când conținutul psihologic și narațiunea sunt mai laxe, Disney plusează pe vizual, iar animația 3D din acest film e de o frumusețe care-ți taie respirația. Imaginile sunt grandioase, un stil în sine, și, exact cum a făcut-o și primul Frozen, au readus albul cromat și voalul translucid în moda sezonului imediat următor.
Pe de altă parte, s-a pierdut din profunzimea psihologică și nuanțele fine, mergându-se mai mult pe linia unui film de aventură, cu o pădure fermecată închisă, cu un trib etnic de culoare – răspuns la războinicii de tastatură care au început să behăie că de cehehe toate personajele din Frozen sunt albe, ignorând faptul că în însorita Scandinavie – de unde vine clar inspirația – lumea tinde să fie blondă sau roșcată și cu ochii albaștri – cu cele patru elemente primordiale și răul originar care trebuie îndreptat în peștera adevărului universal.
Da, știu, am adormit și eu scriind fraza de mai sus.
Taman de aceea, dacă în primul Frozen, omulețul de zăpadă Olaf și glumele lui ingenue sunt ceva drăguț, dar dispensabil, pentru că povestea era suficient de strong în sine, în al doilea Frozen, Olaf e necesar ca aerul, pentru că personajele nou introduse sunt mai degrabă schițe vagi, decât ființe umane cu personalitate complexă și motivații, Kristoff, băiatul orfan care aduce iubirea adevărată în primul film e redus la ipostaza ingrată a unui pețitor care se chinuie de la un capăt la celălalt al filmului să formuleze o cerere în căsătorie, în timp ce restul personajelor fac toată treaba, și momentul lui de glorie e Lost In the Woods, o baladă filmată ca în anii 80, cu reni proiectați în jurul lui ca în Bohemian Rhapsody.
Așa e și personajul. Pierdut în intrigă.
Știți gluma aia a mea mai veche, care zice că în filmele de acțiune clasice eroina e ca un șifonier sexy, existent în peisaj dar cu zero impact asupra intrigii? Cumva, răsturnat, în Frozen II i se întâmplă exact acest lucru lui Kristoff și, narativ, e la fel de trist. Genul de tristețe pe care îl simți urmărind un personaj genial construit, ca Littlefinger, în sezonul 7 din Game of Thrones, iar explicația rezidă din două cuvinte: scriitură leneșă.
Înțeleg de unde a venit chestia asta. E o antiteză la modul în care ticălosul Hans a cerut-o pe Anna de soție în prima jumătate de oră după ce a cunoscut-o și o ilustrare a ideii că iubirea adevărată găsește greu cuvintele. Spun doar că puteai să-i dai omului ceva mai interesant de făcut în timp ce găsea greu cuvintele.
După Frozen I, lumea a rămas cu nedumerire: e Elsa gay? Îi dăm o prietenă în sequel?
Și aici e una dintre trăsăturile geniale ale sequelului. Puținele trăsături geniale.
Există o conversație a Elsei cu șefa tribului de Northuldra, care dă într-un soft flirt și ne informează că Disney a luat notă de speculațiile fanilor, dar… ă, nu. Nope. Conversația moare după câteva replici și Elsa își vede de drum. Inclusiv vocea de sirenă care o atrage spre peștera adevărului final, și songul Show Yourself, climaxul muzical, ne lasă să bănuim că o să apară de undeva vreo zână a țării de dincolo de neguri, dar… Nu. Nopr. Elsa e un om singur. Și e perfect normal să fie așa, pentru că așa sunt unii oameni, își găsesc echilibrul emoțional în a fi singuri.
Faptul că acest film înfățișează o fată singură și absolut nimeni de pe ecran nu pare fwtwt de grija: “Dar cine te ia pe tine, dragă? Nu crezi că ar fi cazul să te măriţi?” mi se pare unul dintre aspectele revoluţionare şi extrem de valoroase ale acestui film.
Echilibrul dintre Anna şi Elsa mi se pare alt amănunt care ţine în balanţă această poveste unde scemariştii nu şi-au bătut capul să ne dea alte personaje memorabile. Dacă Elsa e eterică şi translucidă în forţa ei, de care nu se îndoieşte nici o secundă, Anna e umană şi absolut adorabilă. De la glumele fin porcoase şi până la plânsul cu muci de la final, Anna rămâne cea mai girl-next-door dintre toate prinţesele Disney, şi faptul că ea e de fapt personajul care sparge blestemul şi o salvează din nou pe atotputernica de soră-sa mi se pare un amănunt esenţial care salvează narativ filmul. Elsa controlează trei elemente: apa, aerul şi focul, dar al patrulea, pământul, e domeniul Annei, şi acest detaliu e unul dintre puţinele care mă captivează în această ţesătură de wannabe folclor pseudo – filozofic.
Da, ştiu, nu e un review la fel de entuziast ca acela la Frozen I, dar când o poveste îmi vine cu trucuri de Captain Planet în loc de intrigă şi personaje, experimentez o jenă testiculară.
Sigur, există multe momente frumoase, iar la topirea lui Olaf am plâns ca la moartea mamei lui Bambi, pe când Disney încă avea curajul artistic să lase morţi eroi iubiţi de fani, pentru că necesitatea narativă o impunea.
Overall, pentru mine, Frozen original a fost un 9.50, iar sequelul, un 7. 7 e, desigur, o notă decentă, treci bacul cu ea, nu eşti ruşinea clasei, dar nu eşti nici elevul wow, ăla care dă palpitaţii profesorului.
Dacă va exista un Frozen III, sper să nu fie încă un fan service.
***
Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
***
Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.
Sh*t They Say