Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi. O rubrică în care revedem un film care ne-a plăcut odată, să descoperim împreună dacă ne farmecă în aceeaşi măsură, dacă descoperim ceva nou sau dacă, dimpotrivă, constatăm că nu ne mai place.
Ieri, pe 27 septembrie, ne-a părăsit marea doamnă a filmului britanic, Maggie Smith. Îi vom celebra talentul şi umorul, revizitând primul ei film pe care l-am văzut in real time la cinema: Gosford Park (2001).
Şi da, ştiu că săptămâna asta nu v-am dat drept la vot pentru Clubul de Filme Vechi. Şi asta din două motive: odată: numai 10% dintre cei care votează revin sâmbăta să citească articolul şi să îl discute, iar acest fapt este foarte frustrant pentru mine. Dacă ţi-ai enunţat interesul pentru filmul A, de ce ai ignora articolul pe care l-am scris în urma votului tău? E o lipsă cruntă de respect pentru munca mea online şi atunci, e mai simplu dacă decid eu despre ce scriu şi punct.
În al doilea rând: ofer mereu trei sau patru opţiuni gratuite şi menţionez mereu că, dacă te trezeşti enunţând un titlu din afara meniului, e cazul să donezi pentru preferinţe specifice. Şi totuşi, de câte ori dau drumul la vot, e buluc de gigei care dau titluri din afara listei, fără să le treacă măcar prin gând să doneze. Pentru mine nu e nimic mai iritant pe pământ ca mârletele care ar avea pretenţia să munceşti în plus, dar obligatoriu pe moca. Şi atunci, ca să nu mai ofer zgârciţilor lumii oportunitatea să facă pe şefii, iau eu decizia asta şi punct.
Acum, că am lămurit-o pe asta, să trecem la filmul vechi al săptămânii.
Gosford Park e un omagiu la adresa filmelor cu detectivi britanice, în stilul Hercules Poirot, Sherlock Holmes sau Miss Marple, atât de populare în a doua jumătate a secolului XX. Dacă englezii ştiu să facă bine un lucru: e o poveste cu un conac vechi şi misterios, o gaşcă de oaspeţi care au toate motivele să urască pe membrul cel mai detestabil al grupului, o crimă enigmatică şi un personaj detectiv care pune întrebări, elimină heringii roşii – personajele care par prea evident vinovate şi care nu sunt de fapt criminalii – şi dă de personajul aparent inocent cu ochi mari şi calzi, care pare să nu aibă nici o legătură cu nimic, dar care de fapt să urască victima cu spume.
Iubesc aceste tropes. Nu mă satur de filme britanice cu detectivi şi dacă mi-ai dona o mie de euro să petrec o săptămână făcând binge cu toate filmele de acest tip create vreodată, ai avea o Lorenă fericită.
Ţin minte că, la vremea lui, Gosford Park mi se păruse insuportabil de lent. Prima oră din film, nu moare nimeni. Le tot vedem pe aceste cucoane din înalta societate dându-şi aere unele faţă de altele şi tratând servitorii ca pe ultimele scursuri ale societăţii. Cum eu pe atunci eram mică şi însetată de sânge, aşteptam o crimă rezonabilă în primele 20 de minute, urmată de entuziasmul frisonant al anchetei. Formula magică. Dar Gosford Park îţi răstoarnă multe dintre aceste aşteptări.
Şi asta pentru că filmul nu e în primul rând un mystery, ci o satiră socială, din perspectiva unui autor american: Robert Altman, care a semnat şi vestitul serial MASH. Iată o provocare artistică: să faci comedie despre militari în război, fără să iei în derâdere misiunea pentru care luptă, şi să tratezi cu respect şi adversarul.
Pentru fresca lui socială, Altman a adunat o constelaţie de mari actori britanici: Michael Gambon, Maggie Smith, Helen Mirren, Emily Watson, Kristin Scott Thomas, Alan Bates, Charles Dance, Jeremy Northam, Tom Hollander şi un Clive Owen înduioşător de tânăr şi de frumos. Şi mulţi alţii.
Dar regizorul american şi-a adăugat şi un alter ego: familia are un nepot actor celebru, considerat oaia neagră a familiei, pentru că munca e o ruşine rezervată sărăntocilor. Acest actor aduce cu sine un prieten, un producător american, Morris Weissmann (Bob Balaban) şi pe „valetul” (de fapt amantul) acestuia, Henry, interpretat de sex simbolul anilor 2000 Ryan Philippe.
În opoziție cu societatea britanică, americanul e evreu, vegetarian și gay. Și încearcă să producă un nou film cu detectivi. Scena în care polițiștii bântuie de colo-colo, fără să rezolve crima, în timp ce Weissmann țipă la telefon, explicându-și scenariul: „Era valetul!” e comedia meta de care nu știai că ai nevoie.
Ca într-un film clasic cu detectivi, o mulțime de oaspeți simandicoși se adună în casa lui Sir William McCordle, un baronet bogat și absolut insuportabil, ca orice miliardar care se respectă. Mulți dintre cei prezenți depind financiar de McCordle, sau speră să obțină diverse favoruri de la el, numai că McCordle e în punctul în care s-a săturat să fie vaca de muls a grupului și se pregătește să dea vești proaste multora dintre cei de față.
Să încerci să descâlcești toate relațiile din aglomerația aia de personaje e ca și cum ai încerca să înțelegi cine e cine în „The Godfather”, și cred că intenția lui Altman e deliberat să te confuzeze și să satirizeze încâlceala interminabilă din raporturile de familie ale nobilimii britanice. Lumina de reflector e pusă pe trei grupuri: McCordle cu nevasta lui Sylvia, plictisită până la lacrimi de soț, dar prea comodă să renunțe la lux, și fiica curtată de diverși care vor doar să extragă bani de la ea; Lady Constance (Maggie Smith), care e chintesența aroganței, obtuzității și inutilității acestei aristocrații atât de pătrunse de propria importanță, și servitoarea ei, Mary, adevăratul detectiv al poveștii, și producătorul american și „valetul” său, care fac o notă atât de discordantă în această lume atât de înțepenită în propriul lifestyle.
În rest, e o lume a nobililor, unde nu există o rușine mai mare decât să porți aceeași rochie două seri la rând, și o lume a servitorilor, depersonalizați, strigați cu numele de familie al stăpânului și așezați la masă după rangul acestuia. Această lume e condusă cu pricepere și fermitate de șefa servitorilor, Mrs. Wilson (Helen Mirren), care e în serviciul familiei McCordle de dintotdeauna. Iată o răsturnare de stereotip: s-o distribui pe Helen Mirren în universul de la parter, nu în cel de la etaj. Și da, în 2002, atât Mirren, cât și Smith au primit o nominalizare la Oscar pentru rol secundar în Gosford Park.
Așadar, în prima oră din film, asistăm la afectările și etalările de ego ale aristocrației și la eforturile servitorilor de a-i satisface pe acești copii adulți mereu îmbufnați. Practic, întreaga distribuție de la etaj e formată din heringi roșii, pentru că fiecare musafir în parte are un motiv să-l căsăpească pe McCordle, dar crima se amână. Atât de mult, încât tu ca spectator ajungi să țipi la ecran: „Dar omorâți-l odată, măi frate!”
(De-asta prefer să văd filme acasă pe streaming, să nu se uite lumea ciudat la mine la mall.)
Când, în sfârșit, crima se întâmplă, poliția e la fel de clasistă și de incompetentă ca restul vizitatorilor. Șeful, Inspectorul Thompson, declară cu emfază că nu va interoga servitorii, pentru că îl interesează doar „oamenii care au relații reale cu victima.” Subalternul, agentul Dexter, e harnic, cum sunt și servitorii lui McCordle și remarcă diverse indicii, pe care Thompson le ignoră cu superioritate. Și evident că poliția nu ajunge la o concluzie.
În antiteză, Mary, adevăratul detectiv al poveștii, aude toate conversațiile din casă, și identifică făptașii. Și da, în concordanță cu trope-ul, sunt cei de la care nu te așteptai. Cei care, însă, au cele mai întemeiate motive.
Și evident, aceștia nu sunt din aristocrație, pentru că a comite o crimă e muncă, iar munca e o rușine pentru cineva cu sânge albastru.
Gosford Park trebuie vizionat cu setul de așteptări cu care te uiți și la Downton Abbey. Oamenii ăia au tot timpul din lume, nu se grăbesc nicăieri, și nu-i aleargă nimeni cu biciul, prin urmare, ritmul narativ e tihnit și leeent. Dacă vrei crime rapide și acțiune trepidantă, vezi James Bond. Altman și-a propus o comedie de moravuri, într-un univers plictisit din rărunchi în care, la un moment dat, servtorii se satură de abuz și se întâmplă și o crimă.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say