Aceste clişee ne dor: “Dacă nu-mi dai likeuri, de ce eşti în lista mea”

Notă: M-au corectat câţiva prieteni: Lorena, de ce nu laşi parafraza corectă, cu “Aceste clişee ne doare?” Răspuns: pentru că internetul geme de antihaji siniştri care ar avea impresia că după patru cărţi şi zece ani de jurnalism ai nevoie de lecţioare de gramatică şi mai bine evităm.

Nu ştiu ce e cu influensării din lista mea, dar în ultima vreme remarc aceeaşi îngrijorare la din ce în ce mai mulţi dintre ei. Toţi lansează în eter întrebarea: Oare de ce staţi în lista mea de prieteni, dacă nu reacţionaţi la ceea ce fac?
Şi de fiecare dată, reacţia mea este: Hă? De ce se presupune că un om care îţi citeşte – sau nu – textele, îţi vede – sau nu – fotografiile, face o labă – sau nu – cu tine ca partener imaginar trebuie musai să comenteze, lăicuiască, dea semne că există?

Eu nu sunt un influensăr. În sensul că nimeni, niciodată, nu şi-a schimbat viaţa, părerea despre univers, drepturile omului, drepturile câinelui, drepturile pădurilor din Carpaţi şi orice alt subiect doar citindu-mă pe mine. Cel mult i-am adunat într-o comunitate pe cei care vedeau la fel aceste probleme, A PRIORI. Nu e cu nimic meritul meu. Dacă nu era gardul meu, era gardul vecinului.

Dar niciodată, niciodată nu am provocat reacţii cerându-le. Niciodată nu am simţit că e cazul să-ţi urechezi cititorii că nu se bagă în seamă cu tine.

A fost în istoria acestui blog o perioadă când am aplicat o teorie care a pornit de la tabloide şi s-a lăbărţat pe la toate revistele cu şefi spălaţi pe creier: “Lasă să zică oricine orice. E democraţie.”
Rezultatul a fost că secţiunea mea de comentarii era acaparată de aceiaşi cinci gherţoi pe care-i puleam iar şi iar, în ripostă la mitocăniile lor, rubrica de comentarii era un infinit război, ca un teritoriu invadat de ISIS, şi deşi statisticile îmi arătau zilnic 2.000 de cititori, restul de 1.995 tăceau pentru că nu exista un climat agreabil comunicării.

Momentul revelaţiei, când am constatat că tăcerea nu e totuna cu neimplicare, şi faptul că un om nu dă like nu înseamnă absolut nimic, a fost cel în care am setat contul de Paypal al blogului. Dar real, mi-a căzut faţa. A plouat cu donaţii, dar nici din greşeală de la ăia cu gura cât şura, care te frecau la icre până la epuizare şi-ţi puneau nervii pe bigudiuri. Nicidecum. Ci de la exact cei din zona tăcută a listei, cei care nu se certau cu tine, nu te interogau ca la poliţie, nu-ţi jurau iubire eternă, nu erau omniprezenţi şi omniscienţi ca însuşi Dumnezeu părintele celor văzute şi nevăzute.

Pe baza “curăţeniei în listă” (mamă cât urăsc noţiunea asta de “curăţenie în listă”, de parcă oamenii ar fi vechituri de aruncat la gunoi), probabil că influensării ăştia disperaţi îşi sacrifică de fapt fanii adevăraţi.

Alt moment de revelaţie a fost când am început să umblu cu evenimente prin ţară. Nici pomeneală să-i vezi pe ăia cu gura mare, care îţi mâncau tone de timp frecându-te la cap cu mesaje private pe teme pe care tu le tratai public. Numai feţe necunoscute. “Ne avem pe Facebook, dar nu-ţi comentez că nu mi se pare că am ceva interesant de spus.”

Chestia asta m-a făcut să înţeleg ceea ce bănuiam deja, şi anume: tăcerea unui om nu înseamnă dezinteres. Înseamnă doar că nu-l încântă să fluture public din sine însuşi. Dar – şi acesta e cel mai important dar – îi pasă de ceea ce faci tu şi vrea să fie parte componentă a fenomenului “tu”.

De aceea, îi încurajez călduros pe oamenii care nu simt nevoia să aibă reacţie cu tot dinadinsul să stea liniştiţi şi să bea o bere citindu-mă, cum o fac mereu. Susţinerea voastră se vede şi se simte în fapte concrete. Şi e singura care mă interesează de fapt.

Şi-i încurajez pe influensări să pună problema un pic diferit: Utilitate vs. Daună.
Utilitate: e primul interesat de un nou produs al tău, caută să ajute oricum îi stă cu putinţă, îl simţi că e alături de tine, se bucură de succesele tale.
Daună: Face balamuc infinit în comentarii, caută să te frece la icre cu tâmpenii sinistre în mesaje private, caută să se certe cu alţi comentatori ai tăi, îţi acaparează spaţiul, are mereu instrucţiuni de dat pe investiţia altora.

Dacă dauna depăşeşte utilitatea, daţi-le block. Curăţaţi-vă vieţile de stres inutil, care nu se revanşează cu nimic.
“Dar o să pierd cititori”.
Nu. Dimpotrivă. După ce am izgonit muiştii, şi atmosfera din rubrica de comentarii a devenit predominant relaxată şi prietenoasă, numărul de cititori s-a triplat. Şi încetul cu încetul, au început să aibă reacţie şi “cei buni”. Că nu mai exista stresul democraţiei prost înţelese.

*

Şi ca fun fact: ieri seară îmi scrie o duduie care mă scosese din listă pe acelaşi motiv, că nu îi dădeam reacţii la peretele ei compus predominant din mâncare neinteresant aranjată, prost fotografiată şi meditaţie poptămaşică. A se înţelege: nu mă deranja că posta lucrurile astea. Sunt conştientă că nu era entertainerul meu privat plătit. Pur şi simplu, nu era nimic care să merite o reacţie pe acolo.
Aşadar, îmi scrie prinţesa:
“Vrei să ne reîmprietenim?”
Eu nici n-am observat că ne-am desprietenit, îi zic eu.
“Te-am scos eu că nu-mi reacţionai.”
A, deci am căzut pradă unei “curăţenii”, zic eu. Şi de ce să reciclezi gunoi o dată aruncat?
(Între noi fie vorba, eu respect dreptul oricui să mă scoată din listă şi nu alerg după nimeni să mă lamentez, dar odată ce m-ai scos fără motiv bine întemeiat, nu mă mai vezi înapoi. Curăţenie faci cu mă-ta şi apropiaţii.)
“Păi nu, că tu scriai chestii amuzante şi acum trebuie să te caut pe Facebook să le citesc”.
Well, eu nu sunt nici hopa Mitică, nici hopa hopa Penelopa, nici vibrator cu şase viteze, să mă bagi şi să mă scoţi după pofta inimii tale. Data viitoare fii mai precaută când faci curăţenii, i-am zis.
S-a supărat fleaşcă. Tot ea.
“Să ştii că nu te mai citesc!”
Oh, vai. Ce mă fac fără contribuţia ta lunară de zero euro şi zero eurocenţi, am oftat eu a jale. Şi pentru că dădea typing şi mi-era clar că ar fi urmat panaramă stupidă până dimineaţa, i-am dat block.
Nope, nu faci panarămi de muiere nefutută pe timpul valoros al Lorenei fucking Lupu. Mai ales când ai zero motive obiective să emiţi pretenţii la timpul numitei.