Text de Cristina Stavri
Au existat niște studii făcute de americani acum acum 5 ani, cunoscute sub numele de Roe Effect, care susțineau că rata criminalității în New York a scăzut o dată cu legalizarea avortului. Explicația era că, existând posibilitatea de a face avort în mod legal, nu se mai nășteau atât de mulți copii nedoriți. Care copii nedoriți, prin extensie, nu erau iubiți și nici educați să trăiască vieți demne de societate, deci ajungeau să comită infracțiuni.
Acum cinci ani, când chiar mă săturasem de viață, am decis să mă sinucid. Mai exact, să fac eu avortul pe care a vrut mama să-l facă dar n-a reușit.
Povești legate de cum am venit eu pe lume sunt multe. Că și-a dat seama prea târziu că e însărcinată, că a vrut să facă avort ilegal dar deja era prea periculos pentru ea, că tata a crezut că sunt băiat și a convins-o să mă lase acolo. Nu știu exact dacă oi fi simțit asta pe când pluteam ignorantă în lichidul amniotic cert e că am aflat, imediat ce am putut conștientiza, că nu era cazul să fiu pe planetă.
Și am aflat foarte simplu: cei 7 ani de-acasă ai mei au fost un lung, și degrabă-de-traume-dătător șir de: “nu ți-e rușine?, ești o nesimțită, mai bine nu te făceam, mai bine făceam avort, ești o curvă (aveam 11 ani), nu gândești, ia mâna de acolo, nu pune mîna pe aia, nu ești în stare de nimic, nu ești bună de nimic!”, zdrang-plosc-trosc-două palme materne peste bot.
Mama, care se presupunea că mă iubește, spunea deseori că prietena mea, o blondă superbă, de altfel, e foarte frumoasă, pe cînd eu nu.
O lua pe prietena mea, în fața mea, în brațe, râzând, și o pupa. Cu mine nu făcea asta. Deloc, niciodată. M-am gândit că poate e din cauză că nu eram blondă. Sau poate că nu eram destul de frumoasă, de înaltă, de perfectă. Doamna “mama-i numai una” avea grijă să îmi amintească în fiecare zi că nu, nu mă iubește, nu merit să fiu iubită și dacă cineva îndrăznește totuși să o facă, acela e un idiot. Mama e numai una. Norocul meu. Dacă aveam două din modelul ăsta, eram moartă de mult.
Mi-era frică de orice, dar cel mai frică îmi era să nu greșesc și chiar mai rău mi-era frică de oameni. Vorbesc la trecut pentru că mi-e greu să accept faptul că nimic nu s-a schimbat între timp. Oricâtă terapie am pompat în mintea mea.. Așa am dezvoltat o pasiune pentru a face totul greșit. Măcar dacă mâncam bătaie, să știu pentru ce. Doar că orice făceam rău se întorcea tot împotriva mea, și nu doar din cauza pedepsei, ci pentru că în încercarea de a atrage atenția asupra mea îmi făceam mie rău. Mult timp după am aflat că toate aceste comportamente autodistructive se regăsesc pe o listă de simptome și au o denumire clară în cărțile de psihoterapie.
Prima oară am crezut că e doar depresie. Poate e greu de crezut, dar noi, eu și depresia mea am avut, totuși, o relație clandestină, timp de douăzeci și cinci de ani. Atâta amar de timp am ascuns-o și am apărat-o ca pe o comoară. Acum, după ani de terapii și foarte multă distanță, măcar pot să respir cu ambii plămâni, adânc. Pot să mă trezesc simplu, fără să mă întreb obsesiv, în fiecare zi: „De ce? De ce m-am trezit și azi? La ce bun încă o zi de chin?”
Depresia a fost mama mea. A fost singura care nu m-a părăsit în toți acești ani. Câteodată mă strângea prea tare în brațe până mă făcea să plâng. Alteori mă lua de mână și mergea cu mine în cluburi și îmi dădea să beau. E și ăsta un cântec de leagăn, nu? Când mă vedea beată, pleca și mă lăsa liniștită, să dorm. Să mă bucur de câteva momente de liniște și singurătate. Nu de fericire, ci de uitare. În momentele acelea, singură, știind că toată lumea mă va abandona într-un fel sau altul – pentru că cine nu te abandonează oricum moare într-o zi deci tot te lasă baltă -uneori, mă pierdeam în brațele, în corpul, în viața, în lumea și în patul cuiva.
Mă trezeam mereu speriată, pentru că mama mea adoptivă, depresia, venea după mine. Mă târa jos din pat, mă smulgea de lângă oricine aș fi fost și mă lua în grija ei din nou. Iar eu evident că o primeam și o acceptam. Pentru că o credeam a mea. O cunoșteam de atâta timp. Nu îmi închipuiam că am fost, de fapt, obligată să fiu singură, pe nedrept. Nu realizam că mie mi s-a refuzat ceva ce era dreptul meu: să fiu iubită, să am o mamă în care să am încredere, o persoană căreia să nu îmi fie frică sau rușine să îi spun ce simt. Nu realizam, cum realizez acum, că pentru mine și pentru ea un avort ar fi fost o binecuvântare. “Dar vai, Cristina, vorbești prostii, te iubește atâta lume.” Da. Dar nu ea şi nu eu.
Mai sunt și alte lucruri pe care le făceam. Pe restul nu le mai enumăr, pentru că sunt urâte, și deși aș vrea să afle toată lumea ce lucruri te impinge să faci lipsa dragostei și a siguranței, nu simt nevoia să-mi spăl rufele decât în mașina de spălat.
Momentele noastre cele mai tandre, mamă depresie și fiică? Cele în care mă dezbrăcam, pentru că nu mai suportam hainele și simțeam cum mii de gheare ascuțite mă mângâie și mă fac să plâng. Când auzeam ca un ecou cuvintele mamei: „Nu, nu draga mea, nu meriți să trăiești, nu, nu ești demnă de iubire, nu, tu trebuie să fii doar perfectă sau să mori, altă șansă nu ai, nu meriți.” Lame, cuțite, bricege, pastile, somnifere toate au trecut prin mâinile mele împreună cu vocea din capul meu care spunea: „Ia-le, hai. Ia-le pe toate, dacă vrei să scapi.“
Acum, am 30 de ani și de ziua mea am întrebat-o retoric pe soră-mea: cum dracu’ am reușit să ajung la 30 de ani? Iar ea, deși nu mă așteptam, mi-a răspuns: dorindu-ți în fiecare zi să mori.
Nu sunt pro-avort făcut pe post de măsură anticoncepțională, aș fi fost însă pro-avortul meu. Nu sunt anti avort dacă o viață de om înseamnă chin și neliniști pe care cu oricâtă terapie încerci să le vindeci nu reușești. Sunt pentru un singur lucru: să nu ne mai rănim unii pe alţii. Și dacă pentru asta trebuie să extirpe cineva 50 de celule în plus din uter, eu sunt absolut ok.
Cred că se poate acumula atâta durere sufletească încât suicidul să ajungă să pară o formă perfect lucidă și rațională de autoapărare. Eu am ajuns să privesc viața precum un cadou atât de bizar, fragil și valoros încât apar momente în care ne putem pierde cumpătul neștiind pur și simplu ce să facem cu el. Și mie mi-a spus mama că, dacă nu era doctorul să o sfătuiască să păstreze sarcina, m-ar fi avortat. Mi-a spus-o cu sinceritate, privindu-mă direct în ochi, invitându-mă să n-o iau personal. Și n-am luat-o. Mama este astăzi, după ani lungi, infernali, interminabili în care s-a retras din viața mea atunci când aveam o atât de mare nevoie de ea, cel mai mare susținător al meu. Și mai cred că orice traumă se poate, dacă nu vindeca, măcar ține sub control. Și cred, după ce m-am văzut și eu odată cu gâtul frânt și creierii sparți pe caldarâm, că una singură chestiune nu mai lasă loc de rezolvări, vindecări, revanșări, ridicări. Oricât de patetic ar suna, asta e moartea. Și în momentele în care pot să îmi dau, dimineața, punga jos de pe cap și să ies iarăși în lume, mă bucur că sunt viu, sănătos, că mă pot ține laolaltă, că îmi pot controla spaimele, traumele, neliniștile. Și că pot împărtăși altora angoasele mele, că pot scrie despre ele, iar, câteodată, în mod neașteptat și miraculos (cam așa cum e și viața) unii găsesc în astfel de trăiri, vindecare. Și începem să ne tămăduim împreună. M-am întins, mă scuzați, dar textul e prea emoționant și n-am putut să nu intervin.
Ca sa citez un film pe care il pastrez in suflet: “That was Deep! That, was deep Shit!!!”
Nu am fost pe limita prapastiei, dar atunci cand esti facut doar ca se cerea pe vremea impuscatului un numar cat mai mare de progenituri comuniste care sa ajute la constructia socialismului, incepi sa te intrebi de ce mortii masii te-ai mai nascut. De eram numai unul intelegeam, dar fiind 4 frati (cu oaresce ghinion puteam fi 5, dar a murit la nastere, “norocul” ei) am contemplat in alte familii ce inseamna dragostea parinteasca. mergeam la prieteni in vizite si erau momente cand mi-as fi dorit sa ii fi intrebat daca nu vor sa ma adopte…
Nu mai zic de comparatii cu alti copii, de “educatie”, etc, etc. Marele meu noroc a fost faptul de a fi crescut mai mult de catre nasii mei de botez. Datorita lor, am putut sa cresc normal, cat se poate in limita cresterii in afara caminului parintesc, insa acest lucru m-a ajutat pe mai tarziu sa pot razbi singur in viata. Sunt plecat din tara de prin 2004. Prima mea iesire a fost facuta cu indoiala, gandindu-ma ca voi claca psihic si ma voi intoarce inapoi cu coada intre picioare. Uite ca am rezistat eroic si nu m-as mai intoarce in tara pentru nimic, poate o exceptie “feminina” insa slabe sanse.
Parintii mei au trait in lumea lor. Ne-au facut, se intelegea automat ca la maturitate trebuie sa avem grija de batranetile lor. Uite ca nu s-a intamplat, cel putin cu 2 dintre noi. Ne-am rupt de familie si pentru asta suntem oile negre ale familiei sau cel putin eram.
Dupa conversatii cu anumiti practicanti intr-ale psihologiei, am consimtit ca intr-un viitor sa ii pot ierta pentru trecut. Intr-o mica sau mai mare masura am ajuns la pace cu mama mea. Nu stiu de se va intimpla si acest lucru cu cel batran…
Citeam in ziare despre marsul antiavort si ma intrebam cu cat au fost platiti cei care “defileaza” ca pe vremea raposatului???
Nimeni nu are dreptul, prin lege sau nu, sa decida pentru altcineva.
Este alegerea fiecarei femei daca decide sa faca avort sau nu. Asta depinde de ea, de partener (care uneori, ca orice barbat ce se respecta isi i-a talpasita) si de mediul familial, de sfaturile parintesti si mai ales de ajutorul acestora.
Un copil nu este ceva de care sa iti bati joc sau mai stiu eu ce traznai le trec unora prin cap. Este un suflet ce trebuie iubit, incurajat si indrumat sa ajunga la maturitate ca un om deplin pe puterile lui, cu un mental extrem de solid.
Daca il faci doar ca asa te-a sfatuit mama ca ii va rusine cand va sta de vorba cu vecinele si vor ride ea ca fiica ei a avortat, mai bine nu il faci.
Lipsa educatiei si influenta comunitatii naste “monstrii” sau are efecte devastatoare. Putini cauta ajutor specializat ca sa poata trece peste aceste traume.
Sper ca nu am batut cimpii prea tare. Citind postarea, anumite sentimente din trecut s-au trezit la viata involuntar…
îmi pare rău pentru tot ce ai îndurat. şi nu uita, îţi datorezi ţie însuţi să fii bine.
Am toata intelegerea si simpatia pt cei care au suferit in copilarie (exemplele de mai sus), dar nu sunt sigur daca am inteles bine mesajul acestor postari: constituie experientele voastre nefericite un argument pt uciderea unui copil nenascut? Asta incercati sa transmiteti? Spunea Lucian mai sus ca “Nimeni nu are dreptul, prin lege sau nu, sa decida pentru altcineva”. De acord, dar nu in sensul pe care il doresti tu. Un copil la 3 luni deja are corpul format (creierul maini, picioare, chair se organul sexual este deja definit) Acel copil este deja “altcineva”, Lucian.
Sunt situatii extreme in care un avort este necesar (salvarea mamei, incest etc). Dar argumentul ca “mai bine nu il faci” ca n-ai chef sa-l cresti este slab.
Mergeti si spuneti-le milioanelor de oameni care, desi au avut o copilarie nefericita, acum au copii, nepoti, sunt fericiti si impliniti, spuneti-le, conform teoriei voastre, ca trebuiau avortati, pt nu au fost doriti. Sa imi comunicati reactia.
Si mai am o intrebare, cati dintre cei “nedoriti”, care scriu articole pro-avort, regreta in acest moment ca exista?
Pentru ca daca va bucurati de viata, atunci trebuie sa gasiti alt argument ca sa militati pro-avort.
Experiența mea nu e nici fericită, nici nefastă, e pur și simplu. Ceea ce am scris a fost sub impulsul emoției, citind postarea și nu constituie argument pentru nimic. Nu sunt nici pro-avort, nici anti-avort, nici pro-life, nici pro-choice, nu mă pot pronunța. Știu pe de-o parte că adunătura aceea de celule poate forma o viață, cu toate implicațiile etice/morale/filosofice/spirituale ce decurg de aici, însă, pe de altă parte, nimeni, nici statul, nici biserica, niciun bărbat, nicio autoritate nu-i poate impune, cu de-a sila, unei femei ce să facă cu corpul ei. Și cred că persoanele care trec prin avort trebuie sprijinite, iubite, înțelese, nu judecate. De judecăți e plină lumea, de empatie și de vorbe bune, cu rost, răbdare, preocupare sinceră și înțelegere a celuilalt, prea puțin.
” Nu sunt nici pro-avort, nici anti-avort, nici pro-life, nici pro-choice, nu mă pot pronunța”
@Cprian, iti multumesc ca ai incercat sa iti clarifici pozitia, dar:
“nimeni, nici statul, nici biserica, niciun bărbat, nicio autoritate nu-i poate impune, cu de-a sila, unei femei ce să facă cu corpul ei.”
In caz ca nu stiai, esti pro-avort.
Ma bucur ca vrei sa sprijini mamele care trec prin avort. Ma intrebam, relativ la copiii nenascuti care trec prin avort, ce sentimente ai?
Off, “ador” atunci când cineva știe mai bine decât mine ce sunt sau ce nu sunt. Din păcate nu pot înainta în replici, pentru că nu sunt la mine acasă pe wall/blog și nu se cade.
@ciprian, nu stiu ce esti sau ce nu esti, stiu doar ce ai scris. Daca scrii una si gandesti alta, atunci evident concluzia mea despre tine e gresita.
OK. Toleranţa mea şi democraţia pe acest blog se întind până în punctul în care un ins are pretenţia să nege dreptul de decizie al femeii asupra propriului corp. Marius D, nu mai încerca să-l faci pe Ciprian să se simtă vinovat pentru că susţine evidentul. Da, un om liber, bărbat sau femeie, decide ce face cu corpul lui. Şi dacă tu crezi altceva, bagă-ţi părerea în cur şi marş în pula mea de pe blogul meu. Refuz să ofer conţinut moca cretinilor.
@Lorena: Multumesc pentru ginduri dar nu ai de ce sa iti para rau. Fiecare ne nastem, traim, dupa un anumit “pattern”. Depinde numai de noi si prin ceea ce facem sa deviem putin de la “subiect” cum se spune si sa ne traim viata la maxim.
@Marius, nu am timp de discutii savante cu tine. Nu ai citit cum trebuie postarea mea; se pare ca raspunsul tau nu prea se leaga cu am vrut eu sa transmit. Dar in fine, fiecare are drept la replica.
@LUCIAN IORGA, daca ai timp sa scrii o jumate de pagina (vezi mai sus), poate ai timp sa raspunzi la intrebarea simpla (nu savanta) pe care am pus-o: regreti ca existi? DA sau NU, nu mai divaga ca am inteles ca nu ai timp.
@Lorena, aceeasi doamna ca intotdeauna, cu argumentul suprem: “sunteti cretini, mars in pula mea” 🙂
@marius d
Asta cu ce era daca erai avortat…e dupa cum ai noroc.
Iar chestia cu trei luni si organe dezvoltate…asa e, dar creierul la varsta aia e sub nivelul multor animale. E fiinta, dar nu e om cu adevarat. Nu Inca. Si daca vorbim de suflet, poate sufletul respectiv o sa gaseasca alt trup, alta data.
Suna cinic, dar adevarul e ca e bine ca exista optiunea asta, la care trebuie luate masuri sa nu se ajunga aproape deloc. Dar nu masuri punitive.Trebuie facuta educatie pt ca sa se ajunga cat mai rar la avort (educatie sexuala)
In plus, nici macar fiinta cu adevarat nu cred ca prea poate fi considerat, daca e aproape imposibil (sau imposibil, de fapt, cel putin in prezent) sa supravietuiasca in afara corpului mamei.
@Morbo, apreciez sincer comentariul tau. Motivul pt care eu comentez aici este pt ca imi plac dezbaterile argumentate (si ca sa-i fac trafic Loredanei – you’re welcome 🙂 ).
In primul rand nu este foarte clar ce vor sa transmita cei care au postat mai sus ororile copilarie. Sper ca nu se confunda niste parinti incapabili sa-si creasca si sa-si iubeasca copiii cu problema dreptului la avort. In timp ce exista argumente solide pro-avort, asta cu “parintii mei au fost odiosi” face o defavoare cauzei.
In timp ce inteleg dreptul femeii asupra propriului corp, nu vad pe nimeni sa argumenteze si cealalta parte a dilemei, si anume dreptul copilului la viata.
Citez: “E fiinta, dar nu e om cu adevarat. Nu Inca”
Stim asta cu siguranta? Cand devine om cu adevarat? La 6 luni? la 8 luni? Asta inseamna ca atunci cand devine om cu adevarat, femeia nu mai are dreptul la avort (si la propriul trup)
Cum reconciliem dreptul femeii asupra propriului trup cu dreptul altei fiinte umane la viata?
Sper ca am pus intrebari decente, si cine are chef sa dezbata e binevenit.
Unii ar zice ca e copil abia dupa ce se naste…
Stintiific, “copilul” e doar un embrion pana pe la 9 saptamani, iar pana pe la 17 saptamani e o perioada de tranzitie catre fetus. In Romania avortul la cerere e legal pana la 14 saptamani.
Ca tu zici ca e om cu adevarat de la concepere e doar influenta religiei.
Iar parerile unora dintre religii (inclusiv ortodoxismul si catolicismul) sunt stabilite absolut arbitrar in cazul asta.
@Marius:
1. Nu regret nimic. Eu doar am dezvaluit o particica dintr-un trecut nu prea luminos. Si era o mica paralela la o parte din primul comentariu.
2. Referitor la avort, ma citez sau ma repet, cum vrei: este dreptul fiecarei femei ce face cu corpul ei si cu fiinta ce creste inlauntrul ei. Eu asta am zis. Prea multi cred ca au dreptul sa decida in privinta altor persoane, ceea ce este fals.
3. asa cum a spus si @morbo, trebuie imbunatatita educatia. Si cand ma refer la educatie, ma refer educatie adevarata, facuta de persoane instruite, care sa fie capabile sa transmita informatia invatata mai departe. Sa fie capabile de a empatiza cu cei carora le este adresata informatia. Sa fie in stare sa le deschida ochii asupra consecintelor actiunilor lor.
Din acest punct de vedere stam jalnic intr-o proportie destul de mare. De nivelul de la sate nu mai zic nimic deoarece acolo este o catastrofa totala.
5. Apreciez ca iti plac dezbaterile argumentate, insa uneori trebuie sa privesti si din partea celui care iti raspunde la comentarii 🙂
6. Cat despre “marsul” pacii sugerat de Lorena, trebuie sa luam ca pozitiv critica ei, ne da motive pentru a continua discutia. 🙂
p.s. nu aruncati cu pietre acum! Have a nice day Folks!
@Lucian. “este dreptul fiecarei femei ce face cu corpul ei si cu fiinta ce creste inlauntrul ei”
Doar la pana la 14 saptamani, corect? Dupa aceea, dreptul se pare ca nu ii mai apartine, din punct de vedere legal.
Citez din @morbo: “In Romania avortul la cerere e legal pana la 14 saptamani.”
Si eu mi-am dorit mult timp sa nu ma fi nascut, pana acum 3 ani cand in sfarsit mi-a ‘trecut’. Din cate spune mama, eu am fost un copil dorit, insa nu am simtit asta din partea tatalui meu, care si-a schimbat total comportamentul fata de mine dupa ce am implinit 6 ani, cand a aparut fratele meu pe lume. Mi-am dorit sa mor de la vreo 7 ani. Gandul meu linistitor inainte de culcare era ca nu o sa ma mai trezesc si nu o sa mai simt nimic.
Tatal meu suna rudele sa le spuna ca sunt o curva excitata care iese la produs cu ma-sa, ca sunt nervoasa si obraznica pentru ca ma ”mananca” si nu ma inghesuie niciunul, chestii de genul. Incepand de la 12 ani. Era (este, de fapt, inca nu a crapat din pacate) un betiv nespalat, un tiran, un rahat care umbla in chiloti prin casa, care adormea in scara blocului si ma facea de rusine in fata copiiilor de la bloc, adormea pe jos prin casa cu coaiele afara din chiloti (primele coaie pe care le-am vazut au fost cele ale tatalui meu). Ne baricadam intr-o camera si el ne ameninta din usa, batea cu pumnii in ea, radea diabolic si spunea ca o sa ne injunghie cand dormim, incepand cu fratele meu care era bebe. Multe lucruri de genul asta, ne teroriza zilnic, iar eu o imploram pe mama sa divorteze, dar degeaba. Inca sta cu el.
Imi zicea des ca sunt urata si proasta, iar asta mi-a ramas in cap, inca nu am incredere in mine. Mi-e frica de absolut orice. Tresar si acum noaptea la fiecare zgomot, am dobandit un auz foarte sensibil, probabil din vremurile acelea in care trebuia sa aud tot, sa nu cumva sa se furiseze la noi in camera si sa ne taie gatul. Copiii vecinilor erau intotdeauna mai frumosi si mai destepti, eu eram doar o proasta urata si buna de nimic. Manca tot din frigider, noi rabdam foamea, iar la scoala eram letargica si primeam observatii de genul de la profesori: ”P., n-ai mancat nimic azi?”. Chiar nu.
Cea mai mare jignire pe care mi-o aducea mama cand eram ”obraznica” era ca seaman cu tatal meu. Imi venea sa mor in secunda aia, ma compara cu un porc imputit care isi persecuta copiii, cu un betiv care umbla in pula in goala prin casa, un cacat care imi cotrobaia prin lucuri, un pervers libidinos care imi adresa niste cuvinte pe care un copil nu trebuia sa le auda. Nu o voi ierta niciodata pe mama mea pentru ca nu a divortat.
Ma rog, sunt fututa iremediabil pe viata, chiar daca am iesit din acel mediu de ceva timp. Se pare ca sechelele unor ani de abuz nu trec asa simplu. In cateva zile voi aduce pe lume un baietel pe care il vom creste intr-o familie diferita de cea in care am ‘nimerit’ eu.
am plans citindu-va dar eu am sa spun o altfel de poveste. adevarata, nu ca sa va fac in ciuda ci sa invatam unii de la altii. am fost un copil iubit de parinti. mama ma pupa si strangea in brate cu atata foc de credeam ca raman cu vanatai si rupere de oase. tata lucra in 3 schimburi dar nu l-am auzit niciodata spunand ca era prea obosit ca sa nu-mi spuna povesti seara de seara. adormeam pe bratul lui intins sub capul meu si nu si-l lua pina dimineata daca eu nu-l dadeam la o parte. tata nu pleca nicaieri fara mine, nu avea sanse, eram ca un catel alergand in urma lui, peste tot. eram Puiul lui la 3 ani, la 20 de ani, la 30 de ani. azi sunt un individ adica individa cu ganduri, vorbe, actiuni si dorinte proprii datorita parintilor mei si tot datorita parintilor mei imi iubesc copilul pina la Dumnezeu. il iubesc pentru ca am invatat iubirea. eu cred ca nu ne nastem cu multe lucruri, cred ca majoritatea lucrurilor trebuie invatate, ce nu am invatat de altii, trebuie sa invatam singuri. nu trebuie sa permitem sa cunoastem doar ura si nefericirea pe care ne-o sadesc altii in suflet. cred ca e greu sa ne desprindem de un trecut nefericit dar nu imposibil. conteaza si sa intalnim oameni ce ne redau increderea in viata si iubire…