Anotimpurile dragostei: "Breath"

Impresionant filmul care a obţinut marele premiu al festivalului de film B-EST. Mă refer la “Breath”, al regizorului Kim Ki-Duk, un film a cărui imensă forţă emoţională şi vizuală sunt direct proporţionale cu lucrurile care nu se spun. Pentru că în decursul filmului “Breath” se tace. Se tace mult şi expresiv.

Avem grupuri de oameni definite prin relaţii foarte puternice: grupul celor patru prizonieri, şi familia-liniştită-de-la bloc. Bine, nici unul din aceste grupuri nu este armonios, şi îmi amintesc că am râs cu lacrimi la premisa de început a filmului: “Condamnatul la moarte (staţi să dau căutare pe google să aflu cum îl cheamă, că am o problemă cu numele asiatice. Mi se pare că asiaticii aleg numele progeniturilor în felul următor: dau drumul unei oale de la etajul nouă, înregistrează toate sunetele pe care le scoate oala ciocnindu-se de trepte şi bingo! Gata numele copilului!

Oops! Aflu că dl. Kim Ki-Duk e Săgetător – deci faptul că i-am trăit filmul cu sufletul la gură se explică 😛 )

Reiau: premisa de început a filmului seamănă cu un banc cu Alinuţa sadică – uite ce de degete ai făcut prin casă: “Condamnatul la moarte Jang Jin a încercat a nu ştiu câta tentativă de sinucidere în decursul unei singure luni. A fost transportat de urgenţă la spital şi supus unui tratament, să se însănătoşească la timp pentru sentinţă.” Tot absurdul e prezentat în breaking news, în prime-time, cu o seriozitate care te face să cazi sub scaun de râs.

Întâmplător, imaginile ajung şi într-un cămin aparent liniştit – un bărbat, o femeie, o fetiţă. Un bărbat autoritar şi stresant – genul în care îţi vine să arunci cu borcanul de murături. (De aici, satisfacţia deosebită a spectatorului, atunci când eroina face în sfârşit acest lucru – pe la finalul filmului.) Ceea ce încerc eu să bălmăjesc eu, e faptul că musiu Kim Ki-Duk reuşeşte să fie sublim de suav şi de poetic, pe fondul unei intrigi de un comic spumos. Cum reuşeşte? Secretul lui.

Bun. În momentul în care îl vede pe condamnatul pluri-sinucigaş, femeia noastră sufocată de stresul permanent pe care îl reprezintă convieţuirea cu un bou alege o formă bizară de revoltă – se hotărăşte să-l ajute pe Jang Jin să redescopere frumuseţea şi poezia vieţii. Şi aici începe miezul filmului.

Descoperi că “Breath” e de fapt un film despre dragoste şi libertate. Libertatea care se poate regăsi în fundul unei celule, în timpul unei vizite de câteva minute – atent monitorizată de ochiul magic al comandantului închisorii – prezenţă misterioasă şi forţă atotputernică, martor mut, care intervine doar în momente esenţiale. Da, ştiu la ce vă gîndiţi. Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru.

Dar să revenim… Kim Ki-Duk, se ştie din filmele lui precedente – are o obsesie a anotimpurilor. Şi a morţii. De fapt, ceea ce îi declanşează eroinei noastre dorinţa de a lua legătura cu Jang Jin, e faptul că modul în care acesta cochetează cu moartea îi aminteşte brusc de modul în care ea însăşi cochetase (tează) cu Marele Final. Astfel, doi oameni se întâlnesc pe buza morţii. Şi găsesc libertatea.

Întâlnirile dintre ei au o forţă emoţională de-a dreptul răvăşitoare. Nu doar datorită felului în care ea tapetează celula de întâlniri – evocând succesiunea anotimpurilor, conform fetişului kimkidukian de care vorbeam – şi care transformă spaţiul respectiv într-un alt univers – ci mai ales, datorită libertăţii pe care cei doi o găsesc unul în altul. Datorită felului în care se privesc, a felului în care tac. A felului în care se dezvăluie treptat. Şi pe măsură ce povestea capătă profunzime, rana lui de la gât se cicatrizează treptat. (Detaliu care te emoţionează.)

Nu mai caut numele soţului pe Google, îl vom numi în continuare boul. Boul, deşi recunoaşte deschis că a înşelat-o în repetate rânduri, evident că nu consideră că ea ar avea dreptul la revanşă.  Că doar de-aia e bou. Lui i se cuvine, ei nu.

La rândul lui, condamnatul e urmărit cu adoraţie obsesivă de alt condamnat – nenumit – un puştan sfios ca un căţeluş – care devine fiară în momentul în care obiectul pasiunii lui se înstrăinează.

Şi aici încep problemele. Pentru că atât boul, cît şi nenumitu’ se crizează din ce în ce mai tare. Dragostea devine crampon. Tortură. Agresiune. În cele din urmă, boul îi interzice femeii să mai viziteze inchisoarea şi… atât.

Atât? Ei bine, nu. Pentru că al nostru ca bradul revine la tentativele sale de sinucidere, care periclitează executarea sentinţei la moarte 🙂 . Şi, cînd boul vrea să schimbe din nou canalul, femeia noastră face sus-menţionatul gest de a-i arunca un pahar în cap – gest care îţi provoacă ţie, privitor, cea mai mare satisfacţie cinematografică de la scena de amor din “Basic Instinct” încoace.

Astfel, află ea că eroul ei a fost condamnat la moarte pentru uciderea soţiei şi a celor doi copii. Lucrul care îi schimbă total perspectiva asupra întregii poveşti. În fond, oricât ar fi boul de bou, totuşi, e un om ataşat de familia lui – iar tandreţea cu care îşi tratează fetiţa e de-a dreptul înduioşătoare.

Şi brusc, boul nostru devine generos. Îşi duce el însuşi soţia într-o ultimă vizită la închisoare (o vizită care merită o analiză aparte a detaliilor. Pe bancheta din spate o vezi pe fetiţă stând întinsă, şi o clipă te întrebi dacă boul nostru năucit în urma loviturii cu paharul în cap nu a trecut şi el la hobby-uri mai vesele – cum ar fi crima în serie. Şi dacă n-o să tragă pe dreapta într-o văgăună. Să îi ia glanda şi nevestei.

Dar nu! Fetiţa dormea – şi în timp ce soţia face o ultimă vizită “de eliberare” condamnatului, consumând pasiunea acumulată pe tot parcursul filmului, tatăl şi copilul se joacă prin zăpadă, construind omuleţi. Şi atunci înţelegi tu – bine, ştiai oricum chestia asta, dar o mai înţelegi o dată – că dragostea înseamnă capacitatea de a renunţa. De a oferi libertate.

Ca dovadă – femeia se întoarce, pentru totdeauna, la familia ei. şi toate tensiunile lor alienante se dizolvă într-o bulgăreală – poate puţin mai ţintită decât ar fi fost normal. Ceea ce ne dezvăluie cea mai importantă capacitate a dragostei. Aceea de a supravieţui.