Ba ucid, şi încă cum!

E uşor să scrii dramă sau satiră socială în România, pentru că subiectele se aruncă spre tine din toate tufişurile. Ură. Neglijenţă. Nepăsare. Cinism. Copii abandonaţi. Bătrâni singuri, umiliţi de un sistem la care au cotizat o viaţă. Infractori favorizaţi pentru bani. Tot atâtea forme de crimă, care nu implică neapărat o intenţie sângeroasă ci, mai degrabă, lipsa bunăvoinţei. Sau a bunei voinţe. Sau a implicării.

Lungmetrajul de debut al cuplului de regizori Gabi Virginia Şarga – Cătălin Rotaru merge pe urmele bine bătătorite ale noului val cinematografic din anii 2000 şi îşi alege un subiect cum nu se poate mai real, mai grav şi mai oripilant. Dacă ne uităm la cadrul din poza mea de deschidere, pare un cadru pe care l-am tooot văzut. Interior: apartament de bloc de pe vremea lui Pazvante Chioru. Femei utilitare, să zic aşa, lipsite de cea mai elementară eleganţă şi graţie. Bărbatul nervos, mereu nervos, mereu încleştat.

E un cadru care într-un fel a devenit posterul cinemaului românesc, şi care anunţă: Atenţie, cetăţeni, urmează să vedeţi un nou film despre viaţa naşpa a românului obişnuit?

Da.

Dar nu e chiar aşa. Sau rectific, e chiar aşa, însă cu un nivel de esenţializare şi de rafinare a mijloacelor narative care mi-a dat fiori în ombilic.

Tema explorată în acest film care a avut premiera mondială la Varșovia este scandalul binecunoscut al dezinfectanţilor Hexi Pharma. Pentru cine a trăit sub o stâncă, povestea pe scurt: spitalele din România sunt ultrainfectate de viruşi şi bacterii pentru că, ani buni, principalul furnizor de detergenţi şi dezinfectanţi, Hexi Pharma, a distribuit prin spitale produse de zece ori mai diluate, ceea ce nu doar că nu distrugea numiţii viruşi şi numitele bacterii ci, dimpotrivă, le fortifica, le imuniza. Aşa au ajuns spitalele publice focare de infecţie.

Până a erupt scandalul, după ani buni de mascaradă şi rapoarte contrafăcute.

Desigur, era suficient să te documentezi impecabil despre caz şi aveai material de un documentar strălucit.

Dar Şarga – Rotaru nu au mers pe această linie. Sau mai exact, nu numai pe această linie. Au ales o tratare artistică a temei. Şi de aici, calitatea care m-a izbit pe tot parcursul filmului: exploatarea creativă şi bine dozată a simbolurilor pentru a revela adevăruri. Ca în artă. Ca în cinematografia clasică.

Story line-ul începe simplu şi abrupt: un tânăr medic, Cristian (nume cristianic) are un conflict cu asistenta şefă pe tema dezinfectanţilor proşti. Ţi se pare că toţi colegii lui ar trebui să-i ţină partea, dar, spre uimirea ta de spectator, descoperi că deşi sunt de acord între patru ochi, public tac vinovat. Tu, spectator, vezi din prima şi cu mintea odihnită că dreptatea e a lui Cristian şi ceilalţi au un comportament de neînţeles. Apoi, când Cristian ia dezinfectanţii şi-i testează la un laborator, profesorul şi şeful său direct ignoră rezultatele şi îl acuză de furt. Şi în tot acest timp, un copil moare după o operaţie de rutină, din cauza infecţiei culese la spital.

Comportamentul societăţii creşte în absurd, un absurd generalizat, incredibil de bine scris şi just dozat, cu un dialog strălucit, care îmbină cu atâta geniu tragicul cu umorul, încât Caragiale e invidios de pe lumea de apoi. Şi pe măsură ce Cristian luptă cu morile de vânt, ţi se dezvăluie un nivel din ce în ce mai înalt al corupţiei şi al minciunii de la obraz.

E uşor să identifici un vinovat. Un ucigaş, să ne referim la titlul filmului. Să zicem, patronul companiei numite ironic în film Septo Pharma, ca joc de cuvinte sugerând o infecţie. Din păcate, adevăratul vinovat al filmului este societatea în ansamblul ei, cu fiecare tăcere complice, fiecare crimă prin neglijenţă, fiecare consfinţire a unei ticăloşii prin muşamalizare, fiecare laşitate.

Nu voi intra mai mult în story line, pentru că vreau să îl vedeţi, să îl apreciaţi voi cu ochii voştri. Vreau doar să spun că este unul dintre cele mai bine scrise şi construite filme ale anului, şi, chiar pe o situaţie fictivă, fără valoare de documentar, ar fi stat în picioare demn şi falnic, ca meditaţie la adresa condiţiei umane. Fiecare dintre noi ucide zilnic, prin simplul fapt că alege să se uite în altă parte când vede o nedreptate.
Ne trezim abia când ajungem la capătul dezagreabil al bisturiului.

Programul lui Să nu ucizi în cinematografe se găseşte aici. .

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. Mihaela says:

    Jocul de cuvinte e mai profund: septo (sapte) urmand dupa hexi (sase) 🙂. De alrfel chiar mi-ar placea sa vad filmul asta.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: