Barbology (True Stories of a Beard Fetish)

Acest articol e scris într-un delir erotic. Ieri seară am descoperit că am un fetiş cu bărbi. Mai ales dacă sunt însoţite de chitară şi bas mânuite cu degete dumnezeieşti

Ajung locaţia cu bărboşi la v’o opt fără ceva (viaţa grea m-a împiedicat să ajung şi la bandu’ de deschidere, dar judecând după sictirul general al mulţimii, nu cred că am pierdut cine ştie ce.) Ăştia îşi cântă ultima melodie, prilej pentru mine să înşfac o bere înainte de a se alcătui fenomenul cunoscut îndeobşte sub numele de coada-de-la-shaormeria-din-Dristor, care apare la orice concert cinstit în pauza dintre deschizători şi hedlainări. Şi nimeresc într-o gaşcă de falşi bărboşi – oameni cu bărbi interminabile de sfoară -, care se ţin de ele în timp ce strecoară berea în orificiul bucal. Apoi, mă împrietenesc cu Dorel, un bărbos veritabil. Din Timişoara. Atât de fan, încât a venit din Timişoara până în Bucureşti pentru role-modelii lui cu barbă. “Era mai aproape Belgradul, unde au concertat zilele trecute”, spune el, “dar nu aveam chef de mutrele acre ale poliţiştilor de la frontieră”.
Şi pentru că ZZ Top întârzie, îl întreb: “Am şi eu nişte mirări. Cum mănâncă un ZZ Topper supă?” “Foarte simplu,” îmi răspunde el. “Îşi bagă barba pe după urechi. Ba are şi o a doua soluţie: paiul”. “Şi dacă e supă cu zarzavat?” “Acum depinde şi de grosimea paiului.” Prilej să brevetăm XX-Paiul! Pai de sorbit supa pentru bărbi XXL!

A doua mirare: cum merg ZZ Topperii pe motocicletă? “Eh, asta e simplă! Îşi leagă o eşarfă peste faţă!” Acum înţeleg eu răspunsul la o altă nedumerire a mea: de ce apărea Michael Jackson cu faţa acoperită în public? Răspunsul e simplu: încerca să-şi împiedice barba imaginară să îi intre în ochi!

Am şi a treia mirare: cum face un ZZ Topper cunilingus. Deşi cred că e o experienţă de neuitat: firele şturlubatice de păr îţi gâdilă coapsele încinse, în timp ce unul mai rebel… Mă rog, nu apuc să pun întrebarea asta pentru că începe concertul. Doi tipi cu vestimentaţie asemănătoare, cu bărbi asemănătoare (şi mă fulgeră un fior pe şira spinării, semn clar că am un fetiş cu bărbi!), cu mişcări sincrone, şi cu un talent deosebit de a face chitara şi basul să sune magistral.
Mamăăă, şi ce bogăţie de sunet! Exact de ceea ce avea nevoie fetişul meu cu bărbi, pentru a se transforma în extaz poliorgasmic de ordin muzical. Blues fierbinte, uneori lent, alteori furtunos, riffuri neaşteptate, acorduri prelungite care te făceau să ţipi. Plăcerea de a modela sunetul, de a îl brusca uneori, de a se îmbăia în el cu relaxare în alte momente.
Oh, da, relaxare. Cred că asta era nota distinctivă a texanilor noştri cu falnice podoabe faciale. No morcovi în cur, no necesitate de a se rupe în figuri, no tentativă de a părea mai mult decât erau, no încrâncenare, no woman, no cry. Mint! Women au fost, şi încă două, venite să îi aducă lui Billy “the blues hat”.
—
Când s-a încheiat concertul, mi-am zis în sinea mea: “Ce meschinii dreq, uite ce scurt au cântat.” Apoi am aruncat o privire pe mobil. Două ore trecuseră fără să le simt. Aş mai fi stat încă două, fără să ezit. Mda, aşa sunt fetişiştii ăştia ordinari, nimic nu-i satură!

Na-vă un highlight al serii trecute: “Foxy Lady” după Hendrix. Varianta Belgrad (că varianta Bucureşti nu a fost iutubărită). Precizare: ours was better!