Când filmul e mai bun decât cartea

Am văzut noaptea trecută “Salo, sau cele 120 de zile ale Sodomei”, filmul clasic al lui Pier Paolo Pasolini. Cartea e nedusă până la capăt; filmul, în schimb, este absolut fabulos până la ultimul cadru. E de subliniat: nici cartea, nici filmul n-au nimic de a face cu erotismul. Cei care le încadrează la film / literatură erotică sunt cretini.

Cartea mi se pare (şi poate spun o tâmpenie, dar am voie, la mine pe blog) mai degrabă analiza medicală, descrierea rece şi seacă a simptomelor diverselor înclinaţii perverse. De la chestii simple, cum ar fi exhibiţionismul, şi până la “pasiuni criminale” (bleah, cum sună asta, tovarăşi traducători!), adică plăcerea erotică obţinută din torturarea până la moarte a altora. Când a scris-o, Sade era închis la Bastilia şi nu mai avea nimic de pierdut. (La asta se poate obiecta că Sade şi-a trăit toată viaţa de parcă n-ar fi avut nimic de pierdut.) În fine, e clar de la primele pagini că acest text urma să fie capodopera lui finală, distilarea supremă a amestecului de umor negru, sfidare, scabroşenie şi silă de natura umană care i-a caracterizat mereu stilul de a scrie.

Asta a fost intenţia. Realizarea e plictisitoare, pentru că sensibilitatea umană e de aşa natură, că se familiarizează rapid cu detaliile scabroase şi, când Sade vrea să te şocheze mai tare, te pomeneşti căscând. Poate că asta se trage din caracterizarea sumară a personajelor. Adică, dacă Justine, din romanul omonim, e bine individualizată, ne îndrăgostim de ea şi simţim pe pielea noastră toate ororile care i se întâmplă, sau dacă tânăra Eugenie din “Filozofia budoarului” e credibilă, palpabilă şi vie, de aceea ne conectăm la toate transformările prin care trece, victimele din “Cele 120 de zile” sunt simpli figuranţi. Je suis desole, Marquis, dar nimeni nu se îndrăgosteşte de figuranţi şi nu suferă pentru ei. Trebuie minim un prim plan cu o făţucă angelică, pătrunsă de adevăruri nespuse, să mă atragi în poveste. Pe scurt, “Sodoma” rămâne un simplu tratat medical de fetişuri şi o dovadă a următorului fapt: De câte ori scrii proză pentru a demonstra ceva, iese un rateu. Vrei să demonstrezi chestii? Scrie lucrări ştiinţifice. Vrei să spui poveşti? Scrie proză.

Pasolini a izbutit exact inversul. În sensul că a spus o poveste (pornind de la similitudinea dintre Sodoma imaginară a lui Sade şi Salo, republica fascistă ad-hoc de pe teritoriul Italiei, în care a trăit el însuşi) şi i-a ieşit o parabolă genială a dictaturii. Da, invers merge. Important e ca omul să nu uite să spună povestea, cât mai autentic şi cu cât mai multă obiectivitate şi să lase concluzia să se tragă singură.

Filmul lui Pasolini ne ia uşor, cu preludiu. Ne oferă acel “anteinfern” peste care Sade sare. (Importanţa preludiului, pe care puşcăriaşii nu o mai simt. 😀 ). Apucăm să cunoaştem victimele, oamenii simpli, să vedem o mamă alergând după fiul ei răpit, să vedem o fată inocentă jenându-se când hoaştele o dezbracă pentru prima oară. Când lucrurile pornesc dintr-un aparent normal, poţi şi tu, spectator, să te simţi parte din poveste.

După aceea: avem o esenţializare şi o sintetizare a poveştilor vicioase. Pasolini intuieşte că redundanţa face spectatorul să fâşâie şi să zică bancuri cu Bulă, de aceea, ritmul în care se produce acest crescendo al sadismului este mult mai alert. Uneori, poveştile matroanelor de bordel sunt întrerupte, iar spectatorul e luat de câte unul dintre cei 4 reprezentanţi ai puterii (Ducele, Preşedintele, Magistratul şi Episcopul – oops, iată o parabolă cam transparentă :D) şi devine martor al câte unui abuz.

Filmul a fost acuzat îndelung de obscenitate, deşi, dacă e să-l compari cu pornachele, l-ai clasifica la categoria softcore. În ce anume constă obscenitatea? Ei, bine, în faptul că sexul este prezentat exclusiv ca o formă de umilire a prizonierilor. Şi modul în care este transpus în imagini acest lucru, modul în care sunt gândite şi construite scenele, e impecabil. Există o doză de teatralitate, mai ales în apariţiile povestitoarelor care relatează orori acompaniate de sunetul dulce al pianului, sau în scenele ample, în care toţi sclavii sunt puşi să imite o haită de câini şi să mănânce de pe jos, sau în aceea, antologică, a festinului cu excremente.

Treptat, parabola dictaturii devine din ce în ce mai limpede. Pasul 1: Cercul Maniilor: Cu ajutorul oratorilor ipocriţi (naratoarele) sunt răspândite ideile; acestea (alături de armele de foc, cu care sunt eliminaţi cei care opun rezistenţă) pecetluiesc sclavia. Pasul 2: Cercul Căcatului – în care toată lumea, dominator şi sclav deopotrivă, haleşte fecale (de unde deducem ironic că şi dominatorul are partea lui de umilinţă) şi Pasul 3: Cercul Sângelui, când oamenii înnebuniţi de frică încep să se denunţe unii pe alţii şi se ajunge la un masacru atât de sinistru şi de elocvent încât îţi dai seama că ăia ucişi cu împuşcături în prima fază au fost cei norocoşi.

Dar meritul artistic al lui Pasolini este că îţi dai seama de parabola asta abia la final, nu ai cheia din prima.

Bineînţeles, există personaj-contrapunct, sau alter-egoul naratorului: pianista care nu scoate o vorbă tot filmul, dar a cărei faţă comentează cu lux de amănunte tot ce se vede. Să-i zicem raisonneur-ul mut. Te întrebi, la final, când stă la fereastra castelului, singură, cu arme de foc la îndemână, urmărind masacrul: de ce nu ia una dintre ele şi nu-i împuşcă pe cei patru libertini? De ce e luciditatea neputincioasă?

Şi cadrul final, cu doi soldaţi care privesc ororile încep să danseze suav şi să discute despre logodnicele lor, cu satisfacţia datoriei duse la bun sfârşit. Aşa cum fac toţi soldaţii, din toate timpurile. Ordinul nu se discută, se execută.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. Augustina Popovici says:

    Personal o sa ma uit si eu neaparat.Sper cartea sa o gasesc aicea la bibloteca comunala.

  2. Gregorie Casă says:

    Bătăi cu frișcă? Lupte cu gagici în ciocolată?

  3. AnaAyana says:

    De cand l-am vazut si pana acum, asta e cea mai buna interpretare. Sunt curioasa ce impresie iti lasa filmul lui Bunuel, Ingerul exterminator, o alta parabola.

  4. Gregorie Casă says:

    Republica aia fascistă ad-hoc de care zici a fost de fapt un regat. Numit și imperiu la un moment dat.

  5. Andrei N. says:

    Eu citesc Petrol de Pasolini. E literatură de mare angajament, povestea a doi Carlo, unul și același, Carlo și Karl. Acum dublul naratorului s-a metamorfozat într-o femeie și rezolvă oral un întreg autobuz de soldați pe un câmp verde undeva.

    Am pus cartea jos momentan.

    N-am reușit să urmăresc Salo, decât incipitul. Mie-mi plac artificiile beletristice ale lui Pasolini, dar îmi lipsește, cred, pasiunea scânteietoare pentru filmele lui.

    Simțeam că îl pierd printre degete pe italian.

    Grazie pentru analiză.

    • Lorena Lupu says:

      cu plăcere. îl voi citi şi eu pe pasolini – scriitorul, cât de curând.

    • paper jam says:

      Petrol e o carte minunata! E scrisa, construita si neterminata minunat!

      • Lorena Lupu says:

        râzi tu, râzi, dar sunt cărţi neterminate minunat şi cărţi neterminate de-a-mpulea. Şi neterminarea necesită artă, nu-i aşa simplu cum crede lumea. :))

        • paper jam says:

          Nu radeam deloc, eram chiar usor patetic. E nambar oan la mine in top. Are niste pasaje care iti rup capul si o gramada de chestii faine si oarecum intime, de exemplu cand teoretizeaza romanul furnicar si schitele de structura pe care le gasesti in carte. Oricum asta e o carte care se ne-termina minunat si de-a-mpulea in acelasi timp.

        • Si cartea lui Sade este neterminata, dar mai putin minunat. Odata cu caderea Bastiliei Sade a pierdut manuscrisul, treaba care l-a futut la icre pentru tot restul vietii. Ziceai ca nu avea nimic de pierdut acolo. Da, intr-un fel. In altul, avea de pierdut tot, mai ales cartea, pentru ca o scria pe ascuns.

          • Lorena Lupu says:

            nu, soro, am zis că a scris-o cu atitudinea omului care dă tot, pentru că nu mai are nimic de pierdut. 😯

            cât mă bucur că tre să desenez tot ce zic, chiar şi frazele simple.

  6. Roxana says:

    Dupa asta , ma gandesc ca as putea revedea filmul.
    Cand l-am vazut am fost socata, nu sunt atat de deschisa la minte incat sa-l vad cum as vedea orice alt film.Unii spun ca e arta de-a dreptul, eu l-am catalogat undeva aproape de dementa, interesant si curios, atat.
    Personajele mi s-au parut hidoase, dar pe de alta parte asta era si ideea, sa se muleze perfect pe roluri…Cred ca mi-ar fi prins bine sa citesc cartea si la film sa nu am curiozitatea sa ma uit :))

  7. Nu stiu daca poti sa compari filmul cu cartea astfel. Pentru ca Pasolini se inspira din mai multe lucruri. Trebuie sa bagi Nietzsche, Simone de Boudoir, Bataille etc.
    Filmul este softcore dupa standarde actuale, dar atunci a trolat destul de bine opinia publica. Ceea ce facea si Sade cand publica sub anonimat.
    Cartea este, intr-adevar, scrisa “chirurgical”. Vroiam odata sa scriu un studiu despre distrugerea sistematica in paralel a corpurilor fizic si moral. Dar lenea si m-a lasat doar sa ma gandesc la el.
    Inca odata, sunt chestii (suficient de) diferite si chiar in cazul asta nu merge “cartea vs. film”.

    • Lorena Lupu says:

      uite că tocmai am făcut-o.

    • Lorena Lupu says:

      Şi să nu zici că-ţi tai scurt trolajul: ideile din Nietzsche, Beauvoir şi etc. nu trec de simplul ENUNŢ. Se discută despre Nietzsche şi Huysmans într-o pauză de odihnă dintre două orgii. Sunt pretextul pentru excese – că dă rău să zici “îmi place să fut cu căcat şi sânge”, e mai elegant să citezi din Nietzsche.

      eu comparam mijloace de construcţie a poveştii: intrigă, ritm, personaje. Azi e ziua în care mă doare-n cur de fundamentul ideologic. Să bem în cinstea ei.

  8. dadatroll says:

    Vrei să demonstrezi chestii? Scrie lucrări ştiinţifice. Vrei să spui poveşti? Scrie proză. Vrei sa arati la ce ora si minute vine orice tren fie el personal acelerat sau rapid sau sageata albastra in orice gara cat de mica din tara? Scrie mersu trenurilor.

  9. chimistul says:

    daca tot te-ai apucat de taiat pe aici..apuca-te si taie si tot ce ai scris sub un nume care nu-ti apartine( Lorena Lupu). In special fazele alea care condamna la blazare, poti sa incepi sa tai urmatoarele: realizarea e plictisitoare si alte chestii “gen”. Realizarea nu e plictisitoare, luciditatea nu e neputincioasa, si alte conditionari de genul asta, care ar putea avea efect doar asupra celor care nu sesizeaza acesta capcana si acest text aparent inofensiv, care se vrea o recenzie a dulpului din egipt. Lupul e lup si asa va fi oricum, deja se stie ca lupul mai naparleste dar naravul nu. Miss your cock baby.

  10. ns says:

    n-am citit cartea si nu pot sa spun cu cat e mai mult poveste decat demonstratie in film. dar mi se pare ca pasolini are mai multa intentie aici decat in decameronul (1971), de ex. acolo e mai mult poveste, in salo mai degraba demonstratie.

    daca nu venea 2 girls 1 cup sa ridice stacheta, bucata cu scaunele-n bucate ar fi putut sa bantuie subsolurile internetului ca o zana scarboasa.

    ar fi interesanta o chestie. cam de pe la 10 ani fiecarui copil, imediat cum se trezeste, sa i se dea de ales intre o farfurie cu cacat si o lupta in cusca cu un tigru infometat (copilul e inarmat doar cu o periuta de dinti si o petala de papadie). ar fi un experiment bun pana cand cineva dupa ce ia farfuria cativa ani la rand de frica, nu mai poate de dezgust si intr-o zi se bate cu tigrul. si castiga. si tigri sunt ocrotiti. facepalm.

  11. ns says:

    *tigrii

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading