Ce NU e rezonabil să-i pretinzi unui bloagăr / vloagăr / instagrammer

Până acum vreo cincisprezece ani, singurii ofertanţi de content erau televiziunile, radiourile, presa. De când cu popularitatea internetului, a apărut o nouă lighioaie care ocazional te distrează, ocazional te informează şi ocazional te enervează. Această nouă lighioaie este producătorul de content online, fie el scris, foto, video, audio.

Şi e muncă. Sunt zile în care NU ai chef. Sunt zile în care te enervează prea tare varii subiecte şi nu găseşti cuvintele. Sunt zile în care pur şi simplu nu simţi să deschizi laptopul. Dar nu poţi face treabă pe bază de toane, capricii şi pampleziruri, aşa că indiferent de chef sau nechef, produci în fiecare zi material, să hrăneşti publicul.

Care public, de la un punct încolo, începe să se poarte ca şi cum tu erai câştigatul lor la belciuge şi la pariuri sportive. Da, ok, nu toţi. Sunt destule suflete gentile care îşi spun mereu părerea cu tact şi cu diplomaţie, care îţi oferă susţinere, afecţiune şi politeţe. Acestora le mulţumesc. Dar mai există şi stratul de misecuveniştii p**ii (mă scuzaţi, n-am alt termen), care au impresia că, doar pentru că ai livrat nişte materiale pe gustul lor (tu lor. Numai tu lor. Ei ţie nu ţi-au livrat niciodată nimic), subit le eşti şi mamă, şi tată, şi portar, şi tanti de serviciu, şi aştepţi emoţionat momentul când te şi cheamă la ei acasă să le faci o ciorbă. (Şi eventual te şi bat, că n-ai pus destulă sare.)

Deci: ce NU e rezonabil să pretinzi unui creator de content online, doar pentru că TU urmăreşti munca lui. Şi nu o faci ca o favoare, ci prostul chiar munceşte zi de zi, să dea publicului motiv.

A) Timp privat de idioţenii fără cap şi coadă. 

Mamăăă, cât am insistat pe subiectul ăsta. Frăţiorul meu, deja m-am plictisit eu să deschid din nou subiectul. OMG, îmi ies bube când mă apuc din nou să explic că prima şi cea mai elementară formă de politeţe faţă de un om este respectul faţă de timpul lui. PE CARE NU ŢI-L DATOREAZĂ, ŞI NU AI DREPT SĂ-L PRETINZI.

Dacă n-ai prieteni, există un specialist calificat să te ajute în a-i debita lui timp de o oră tot ce-ţi trece prin cap. Se numeşte psiholog. Am lista plină pe ambele conturi de ei. Par să ştie despre ce vorbesc. Ţi-i recomand cu căldură.

Au informaţii de contact publice, birouri special amenajate, poţi să te duci acolo, să vorbeşti până faci scurtă la bot (da, I know what I did there), şi după aceea, achiţi timpul acordat.

Iar când le spui acestora că nu te interesează decât mesaje private în scop profesional sau cazuri umanitare grave, se umflă tărâţa în ei se zici că plăteau abonament la tine ca la Telekom şi toţi operatorii sunt momentan ocupaţi.

Şi nici măcar la Telekom nu suni decât cu scop practic, cât timp există o problemă, nu merg serviciile, apoi te dai jos de pe timpul ălora şi-ţi vezi de ale tale. Asta dacă nu cumva eşti creeperul ăla în aşa hal de lipsit de viaţă socială încât o iei pe tanti care tocmai te verifică-n router: “Ce voce sexy aveţi, beţi o cafea?”.

B) Scrie despre X / Y / Z. 

OK, aici excepţia o fac cei care pun problema ca pe o colaborare. Da, acceptăm colaborări, şi da, când e reciproc avantajos, văd sensul în a-mi pretinde mie să muncesc pentru tine.

Dar când se trezeşte câte unul să-ţi dea instrucţiuni, în calitatea lui de necontribuitor cu nimic, să-ţi spună ce ar trebui să scrii, cum ar trebui să scrii, ce termeni să foloseşti şi ce nu, mă întreb cum ar reacţiona persoana dacă eu m-aş înfiinţa la el acasă, sau la locul lui de muncă, să-i spun cum să îşi facă treburile.

Adică, da, merg la cizmar, îi spun că vreau o pereche de cizme roşii cu ţinte, din piele ecologică, cu talpă groasă, îmblănite, apoi plătesc. Aşa are sens să-i spun cizmarului ce să facă. Dar să îl frec la melodioară pe cizmar să facă “în general” cizme mai roşii, că oricum nu cumpăr nimic? Are exact acelaşi sens ca politica economică a guvernului Dăncilă.

C) Ar trebui să iei o poziţie despre Gillette / De ce nu iei o poziţie despre plm / Aha, deci alegi să ignori. 

Ăsta e cumva un subpunct al punctului B, dar unul cu un nivel mai ridicat de ticăloşie, pentru că nu dăm numai ordin cizmarului să facă cizme roşii fără să le cumpărăm, dar mai şi căutăm să aplicăm manipulare psihologică / bullying / umilire, să-l facem să se simtă prost că nu are chef muşchiul lui să facă cizme roşii fără să le cumpărăm.

Sunt subiecte care pur şi simplu NU mă interesează. Sunt subiecte despre care s-a zis deja tot ce se putea zice şi  nu am nimic nou de adăugat. Sunt subiecte care mă plictisesc. Pe mine personal. Am 7647743 de texte despre bădărănia masculină, e total boring să mai scriu unul despre cum şi Gillette crede că bădărănia masculină e un lucru urât şi trist. Prefer să iau un caz specific de bădărănie din societate şi să explic pe concret.

Nu e ca şi cum trebuie să avem toţi un punct de vedere despre tot. Nu e armata poporului. Dacă nu am o viziune proprie pe tema populară dată, sau tema populară dată e self-explanatory, nu văd de ce aş sta să înşir clişee pe marginea ei.

D) Dă-ne raport despre viaţa ta privată. 

Aici se includ toate întrebările, speculaţiile, proiecţiile, aberaţiile despre ce faci, ce nu faci, cu cine şi de ce.

Te priveşte ce am de oferit PUBLIC. Opa, nişte propuneri creative. Nu apare nicăieri promo la bordel Lorena? Aha, deci nu avem motive să discutăm despre sex. E ca şi cum ai cere şampon la patiserie.

La Zoso nu te-ai duce să discuţi despre sex, corect? Ei, iată, nici la mine.

E) Promovează-mi şi mie acest business, dar fără bani. Şi apoi îţi şi fac fiţe pe gratuitate. 

Acum ceva vreme, m-a contactat o tanti de la o agenţie să-i fac un concurs de produse, dar nu avea bani să-mi dea, prin urmare barter.

Eram fix după cele două luni de ban pe contul principal de Facebook şi am zis: ok, whatever. În mintea mea, noţiunea de barter avea implicită condiţia că nu mă voi agita din cale afară. Pentru că agitatul presupune muncă şi costuri. Care presupun monedă concretă, nu barter. Nici Facebook, nici Instagram, nici YouTube nu acceptă douăzeci de borcane de sos de roşii pentru boost post, de exemplu.

Peste două zile, mă sună tanti, extrem de revoltată şi pe un ton de un tupeu năucitor, să-mi reproşeze că erau doar douăzeci înscrişi la concurs.

“Şi?”

“Păi noi ce raportăm clienţilor?”

“Problema asta trebuia să o puneţi când aţi bugetat campania. Când vrei barter de la cineva, nu dai tot tu cu păsărica de masă să-ţi livreze rezultate. Rezultatele presupun costuri, şi aceste costuri nu le suport eu din buzunar pentru tine, că nu eşti mama”.

A fost exact ultimul barter pe care l-am acceptat. Iar dacă nu retrăgea efectivele în exact aceeaşi clipă şi continua să se ţigănească telefonic cu mine, acum vă ziceam şi agenţia.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.