Ce se întâmplă dacă renunți la zahăr

Mulți oameni spun în glumă că zahărul este cocaina săracului. Și nu greșesc foarte tare. De la euforia imediată la starea teribilă de slăbiciune pe care o simți peste câteva ore; de la faptul că nu poate trece o zi fără să îți iei – și să bagi în tine “ceva bun” – şi de obicei, nu punga mică de caramele, de 100 de grame, ci de obicei pe aceea family-size, de 250. De la faptul că nu te poţi concentra şi nu poţi livra calitate fără un baton de ciocolată, apoi descoperi că batonul nu te satisface şi treci direct la tabletă. De la prânzurile peste care sari, să îţi iei la schimb un cremşnit şi un ecler, şi te minţi tu pe tine că e tot mâncare până la urmă, şi ai economisit din altă parte caloriile pe care le bagi în organism. De la Cola de 2 litri şi jumătate la superofertă, care se goleşte practic de una singură în timp ce tu îţi vezi de jobul tău sedentar, la un birou, şi până la cele trei Red Bulls pe care le dai casually pe gât într-o zi normală de muncă, deşi compania avertizează că nu recomandă mai mult de unul pe zi.

Şi în timp ce faci toate astea, te îngraşi văzând cu ochii, pielea ta arată ca dracu’, ai o oboseală în tine de zici că lucrezi pe şantier, nu ai chef de nimic, şi analizele de sânge tind să iasă execrabile. Normal, prânzurile cu alimente reale, pline de nutrienţi şi vitamine, peste care sari, nu pot fi înlocuite de un raid la cofetăria din colţ, oricât ne minţim.

În zilele noastre, există rehab pentru alcool, droguri, dependenţă sexuală, ba chiar, în Coreea de Sud, a apărut rehab pentru gaming. Dar nu înţeleg de ce nu deschide nimeni un rehab pentru dependenţa de dulciuri. Deşi e, probabil, una dintre cele mai răspândite şi mai nesănătoase apucături din viaţa omului modern.

Şi a te lăsa de dulciuri e un chin. O tortură. Genul de iad personal pe care nu-l doreşti nici măcar retardaţilor care se oploşesc pe paginile tale să dea un comment de hate după altul şi nu pot fi opriţi decât cu block.

De cam patru ani, nu mai mănânc dulciuri decât ocazional, de obicei în situaţii sociale unde nu poţi refuza, ca ziua de naştere a cuiva sau un party tematic. Deşi, dacă e party tematic şi ştii că vor fi dulciuri, poţi găsi o eschivă şi să nu te duci deloc.

Şi mă simt mult mai bine din toate punctele de vedere. Şi am şi greutatea sub aproximativ control, lucru care nu s-a întâmplat niciodată între 20 – 30 de ani. Lol, exact intervalul de vârstă la care, tehnic, poţi jongla cu greutatea cum vrea sufleţelul tău. Sigur, nu când bagi o pungă mare de madlene pe zi.

Mai întâi, a fost sevrajul.

Oh, frăţioare. OH, FRĂŢIOARE. La asta mă refer când spun că ar trebui să existe rehab pentru dependenţa de zahăr.

Primele zile după ce întrerupi relaţia obsesivă şi co-dependentă pe care o ai cu dulciurile, te simţi de parcă toate bolile universului s-ar fi năpustit peste tine.

Ideal e să nu faci asta în timp ce încerci să onorezi deadline-uri sau să atingi orice formă de performanţă, pentru că vei fi sub tine însuţi din toate punctele de vedere.

Începând cu idei şi vise obsesive legate de  “ceva bun”, fără de care  nu poţi trăi. Continuând cu o continuă şi agasantă durere de cap, de parcă cineva îţi face găuri în creier cu un burghiu. Şi o incapacitate de a urmări oameni vorbind. Pur şi simplu, tot ce spun ei se blurează şi devine acest zgomot monoton de fond, la care răspunzi maşinal cu îhîm şi dadada. Iar când unii mai fini observatori remarcă şi te întreabă: Hei, mă asculţi? te apucă o furie pe ei de îţi vine să le fooţi mamele cu exact burghiul care îţi face găuri în cap ţie.

Nu ai inspiraţie, nu ai energie, nici fizică, nici mintală, iar capacitatea de a te bucura dispare fără urme. Dacă te sună cineva şi-ţi zice: Hei, ai câştigat zece milioane de euro la Loterie, dai din cap fără vlagă şi mormăi abia auzit: Să-mi faceţi un sicriu rococo, cu ornamente de catifea vişinie.

Şi starea asta de sfârşeală dureroasă pare să nu se mai termine.

Ce te poate ajuta? Paradoxal, exact mişcarea fizică. Dar nu aia extrem de solicitantă, cu antrenor care să ţipe la tine. Numai de presiune suplimentară nu ai nevoie în viaţa ta deja devastată de sevraj.

În schimb, poţi să îţi descarci un video de aerobic uşor spre mediu, să-ţi cumperi o saltea de neopren şi să ţopăi în tandem cu Cindy Crawford sau Jane Fonda. Dai stop, îţi tragi sufletul, reiei. Sau nu. Esenţial e să faci câte puţin în fiecare zi.

Mişcarea fizică stimulează producţia de endorfine, hormonii fericirii, şi după 20 de minute de ţopăială fals – fericită, vei descoperi că parcă nu-ţi dau ăia găuri în creier cu burghiul, mai mult cu o coadă de făcăleţ.

Al doilea lucru care te poate ajuta este trierea anturajului. Când tu decizi să renunţi la zahăr, se vor găsi un grup de creaturi, pe care le vom numi în cele ce urmează “curvele dracului” de ambele sexe. Curvele dracului vor defila sub nasul tău cu ciocolată şi cu amandine, şi te vor lua cu: “ei, hai, Marceluş, ştii că nu rezişti”.

Pentru că aşa sunt unii oameni construiţi. Pur şi simplu, le place să urineze cu boltă pe eforturile altora. Şi asta din simplul fapt pentru că ei nu au autocontrol peste propriile vieţi nici să-şi ţină căcarea de la uşa de la intrare şi până la veceu.

De câte ori cineva e javră cu tine şi tu nu i-ai greşit cu nimic, o face pentru că ceva în vieţile lor e de rahat. Dar în momentul în care nu faci genul ăsta de efort, nu ai energie pentru vieţile lor, cauţi să extragi din tine energie pentru a ta. Ţine-i aproape pe prietenii care te susţin în ce faci, ăia care o să pună la pachet un piept de pui la grătar suplimentar pentru tine şi ăia care o să comande o cafea fără zahăr pentru Geta, că e la dietă, până să deschizi tu gura.

Apoi, visăm colorat 

După două – trei săptămâni care par a fi o eternitate, sevrajul dispare şi redevii un element util şi de încredere al societăţii. Ceea ce nu dispare, însă, sunt poftele. “Mamăăă, măiculiţa mea, ce aş mânca o prăjitură uriaşă cu trei tipuri de cremă şi cu frişcă în vârf. Mămicuţăăă, vreau un tren de ciocolată, şi o să-l mănânc de la locomotivă, să nu cumva să plece, să-l mănânce alţii.”

“Aoleu, la cofetăria asta mică, e un Diplomat magnific, ţi se topeşte în gură şi devine una cu sufletul tău”. “Aoleu, anul trecut, la ziua vară-mii, a fost tortul ăla Doboş incredibil, am devorat trei felii pe nerăsuflate”. “Hai, doar un Haagen Dazs”.

Poftele sunt, într-un fel sau altul, chiar mai perverse decât sevrajul din stadiul precedent. Pentru că ele îţi activează mecanismul plăcerii imediate. Poate cea mai grea tentaţie din viaţa unui om.

Şi, într-o zi, te trezeşti normal. 

Sună deşteptătorul. Îl înjuri, dai amânare. Peste zece minute, mai sună o dată. Înşiri o lungă paradă de morţi şi răniţi în timp ce te târâi în bucătărie şi îţi faci o cafea tare, cu lapte de migdale, fără zahăr. Şi constaţi cu surprindere absenţa gândului: Mamăăăă, ce bine ar fi mers nişte salam de biscuiţi pe lângă.

Colegii tăi tocmai plimbă în jur un platouaş cu fursecuri. Spui: nu, mulţumesc, cu o relaxare care îi miră pe ei şi te miră şi pe tine în primul rând.

Apoi, te prinzi: nu-ţi mai trebuie.

Cee? te miri tot tu de tine.

Nu, nu-ţi mai trebuie. Îţi reaminteşti cum te zvârcoleai transpirat prin pat la 3 dimineaţa, neputând să dormi, respectiv cum, orice ai fi îmbrăcat, arăta pe tine ca pe o nănaşă din Apahida, respectiv de câte abdomene chinuitor de dureroase e nevoie să arzi echivalentul de calorii.

Te uiţi senin şi paşnic la oameni şi spui: “Nu, chiar nu-mi mai trebuie”.

And you fucking mean it.

Apoi, remarci cu dezaprobare de internet nazi câte reclame la dulciuri sunt la tv şi internet 

Ştiţi cine a tras cu dinţii să se interzică fumatul în locuri publice? Nu, nu nefumătorii ca mine, care n-au nici o frustrare legată de subiect.

Ci foştii tabagii înrăiţi.

La prima vedere, pare o ipocrizie. Tu te-ai înfruptat după pofta inimii, şi acum vrei să strici bucuria altora.

Dar nu e.

Un om care s-a lăsat de fumat a văzut iadul cu ochii, a dat mâna cu Satana în persoană şi a şi petrecut un test drive în cazanul cu smoală, şi vrea pur şi simplu să se ştie cât de groaznică e partea întunecată a lucrurilor.

Idem şi tu. Fără a fi un snowflake, simţi că o simplă reclamă la un lava cake te umple de draci imposibil de controlat. Şi mintea ta începe să fabrice teorii conspiraţioniste: Ăştia vor să ne otrăvească şi să ne intoxice pe toţi.

Okok, nu eşti Lorin Furtună, eşti un om stăpân pe pornirile lui tâmpite, şi-ţi dai seama că e doar un restaurant care a dat boost post la o campanie promo, nu un capăt de ţară. Şi totuşi: te irită orice reclamă la dulciuri, modul în care e construit pe computer valul irezistibil de ciocolată care invadează simţurile, crema onctuoasă care îţi tapetează cerul gurii în senzaţii infinite şi învelişul crocant care… să vă foot familiile de nenorociţi care faceţi bani din dependenţa altora!!!!

Asta e, nu suntem doar raţiune, suntem şi instinct.

Începi să simţi zahărul adăugat în absolut orice, de la un dressing de salată şi până la un sos pentru friptură. 

Multe reţete au ca ingredient şi o pişcătură de zahăr. Şi nu e nimic în neregulă cu asta.

În schimb, când tu te-ai lăsat de carbohidraţi complecşi procesaţi, papilele tale gustative devin nişte cerberi necruţători şi perpetuu puşi pe harţă.

Când e dulceaţa naturală a unui măr sau a unor cireşe, e ok. Dar când e vorba de zahăr în reţete, oricât de puţin, începe mayhemul.

“Nu pot mânca asta, e prea dulce”.

“Eşti nebună, fă, nu e dulce deloc”.

“Ba este. Vă rog mult, piept de pui simplu la grătar cu legume sotate pe margine.”

Apoi ţi se înroşesc brusc irişii, cam cum face şi tatăl tău Dracula.

“Şi dacă dă dracu să puneţi zahăr în soteul de legume, vă dau foc la restaurant. Cu voi înăuntru.”

Foto: pixabay.com.

***

Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.