Clubul de filme vechi: Psycho

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi,  o serie în care luăm un film făcut cu cel puţin zece ani în urmă, îl revedem cu mintea de acum şi analizăm dacă ne mai dă fiori şi azi, şi de ce.

Azi, la alegerea cititorilor, revedem Psycho. Capodopera originală a lui Sir Alfred Hitchcock, din 1960. Singutul Psycho care ar trebui să existe, dacă mă întrebaţi pe mine. Când un film e la acest nivel de virtuozitate artistică, orice remake e un păcat şi ar trebui să vină tanti mama lui Norman Bates să te oprească din timp.

Aceia dintre voi care n-aţi văzut Psycho sunteţi rugaţi să abandonaţi acest articol ACUM şi să căutaţi filmul. Repet: pe cel original, din 1960. Priviţi-l nespoilerit, pentru că meritaţi o experienţă cinematografică completă, aşa cum a intenţionat-o Hitchcock, cu un ochi inocent. Îl găsiţi gratuit pe net, că e din 1960 şi nu are nimeni nici un interes să-l ascundă de voi.

Prima oară, am văzut Psycho în studenţie, la Cinematecă. Venisem pentru titlu, care mi se părea wild, badass şi edgy (da, cu exact aceşti termeni), dar rămăsesem pentru simfonia pe care Hitchcock o compune între imagine, mereu cizelată la perfecţiune, muzică şi sunet şi poveste, revelată încet, la foc mărunt, dar cu o artă a suspansului cum numai maestrul genului thriller ştia să creeze.

La acea vârstă, Psycho a fost pentru mine o veritabilă lecţie de artă. Elocvenţa celui mai mic detaliu, crescendo-ul tensiunii şi al expresivităţii şi twisturile care se succedau lanţ mă făceau să orgasmez multiplu ca o fântână arteziană. La plecare, eram cel mai mare fan al lui Hitchcock.

Revăzut acum, în era efectelor speciale de toate tipurile, Psycho te izbeşte prin simplitatea şi economia de mijloace. Tot pericolul e construit din atitudine, dialog, privire şi gest. Din modul în care curge povestea. Un buget mic, dar extrem de bine gestionat, care a dat naştere unui film revoluţionar al genului crime mystery.

Încă din primul cadru, când camera pare un voyeur care se uită pe furiş prin jaluzelele unei ferestre aproape închise, ştii că te uiţi la un film de Hitchcock, în care ochiul aparatului de filmat e în egală măsură participant la acţiune şi mijloc de a spune povestea. La ce ne holbăm pe furiş? La o cameră de hotel de periferie. Marion, secretară la o agenţie de imobiliare şi Sam, un proaspăt divorţat împovărat de datorii, se întâlnesc în pauza de ei masă pentru o oră de pasiune fără fire ataşate. Numai că Marion e nemulţumită. Vrea respectabilitate. Vrea să devină soţie şi mamă. În timp ce Sam se plânge de probleme financiare, pentru a motiva faptul că nu îi poate oferi mai mult de aceste ore furate în timpul zilei.

Marion e interpretată de Janet Leigh, mare vedetă în anii 60, şi, în primele momente, filmul pare un comentariu legat de condiţia femeii în acea perioadă. Când şeful vine cu un client gălăgios şi libidinos, care se dă la Marion şi îi flutură 40.000 de dolari cash sub nas, colega mai urâţică a lui Marion concluzionează: „Flirtează doar cu tine, pentru că eu am verighetă!”. Modul în care e tratată Marion de toată lumea, în primele 45 de minute ale filmului, când o avem pe ecran, este agresiv, intruziv și invaziv. Nici dacă făceau un grup de feministe acest film, nu prezentau cu atâta acuratețe și finețe a detaliului bullyimgul cotidian îndurat de o femeie, doar pentru că e frumoasă și dezirabilă.

Din acest punct de vedere, decizia lui Marion de a fura cei 40.000 de dolari cash și a fugi în lume devine cumva justificată. Dar o dată cu fuga, filmul se încarcă de tensiune și de atmosfera care punctează un crescendo de paranoia. Și această expresivitate obținută atât de simplu, din câteva prim-planuri și o mașină pe un drum întunecat, te face să te întrebi de ce nu pot cineaștii de azi să creeze emoție nici de-al dracu’, cu toate echipamentele lor sofisticate și CGI-ul de ultimă generație?

E o junglă pe străzile Americii, și Marion nu e pregătită s-o înfrunte. Un polițist pune ochii pe ea când o găsește adormită la marginea drumului, și deși are actele în regulă, acesta începe s-o urmărească și să se holbeze la ea când face o oprire. Nivelul de creepy și de cringe obținut cu gesturi simple e inegalabil. Marion ajunge la un magazin de mașini folosite, iar patronul se distrează de panica ei. Îi cere mașina ei și 700 de dolari (care, în acel moment, valorau cam de șapte ori cât dolarul de azi), pentru o rablă. Marion nu opune rezistență, dă cât i se cere și pleacă pripită, pentru că, în timp ce ei nu fac decât să practice misoginismul obișnuit al anilor 60, ea are un furt pe conștiință și fiecare gest al lor e amplificat până la abisal în percepția ei.

În timp ce merge în viteză, drumul se blurează și în capul ei se aud clar vocile cunoscuților. Care constată furtul luni dimineața și încep să o caute. Aparent normal, dar strict din punct de vedere al construcției dramaturgice a filmului, o predicție a vocilor pe care le va auzi Norman Bates ceva mai încolo.

Da, deși e un thriller, Psycho nu începe cu sânge pe tavan, ci cu vreo 40 de minute în care te ia pe tine, spectator, de la zero, și te implică pas cu pas în angoasa și anxietatea unei femei care pare personajul principal al unei structuri de film liniare. Doar pare.

Prinsă în ploaia torențială, Marion ajunge la un motel părăsit, pe un drum ascuns. O întâmpină un tânăr frumos, aparent fragil și deosebit de amabil, Norman Bates. Prima persoană care îi arată omenie și empatie de la începutul filmului. Acesta se oferă să-i prepare niște sandvișuri, deși motelul nu include servicii de restaurant, și aleargă până în casa de lângă motel, să se țină de cuvânt. Întâlnirea dintre Norman și Marion pare la început plăcută. Să fie oare o poveste Hallmark despre eroina care își găsește iubirea adevărată într-o căsuță din sălbăticie?

Uhm, nu. E un film de Alfred Hitchcock. Deși tu, spectatorul, tinzi să te lași sedus de zâmbetul vulnerabil și carismatic al lui Norman Bates, povestea nu continuă cum ai crede.

Marion asistă, în casa alăturată, la o ceartă între Norman, supus și împăciuitor, și mama lui dominantă și furioasă, care îl jignește în toate modurile. Apoi, apare Norman cu tava de sandvișuri și își cere scuze pentru cele auzite. Deși interacțiunea începe cu o notă de flirt, scena se duce val-vârtej în stranietate. De la păsările împăiate de pe pereți și pasiunea lui pentru taxidermie, și până la încercarea lui Marion de a exprima empatie și de-i recomanda să-și ducă mama la azil, ceea ce declanșează o furie ciudată în Norman, care pentru o clipă încetează să mai fie adorabil și carismatic, și devine amenințător. Hitchcock e maestrul indiciilor strecurate pe parcursul poveștii. Norman are ochii conturați cu dermatograf. Subtil, dar vizibil. Îi place să mumifice păsări moarte. Subtil, dar vizibil.

Brusc, lui Marion nu-i place vibe-ul și decide să se ducă în camera ei, și atunci primim încă un indiciu: printr-o gaură din perete, Norman o privește tânjitor pe Marion dezbrăcându-se. Fata face niște calcule legate de cei 40.000 de dolari și aruncă hârtia în WC, apoi intră în duș. Și acolo are loc scena care a revoluționat genul thriller. Eroina de până acum a filmului, femeia pe care ne-am concentrat toată atenția, este omorâtă de figura din penumbră a unei femei bătrâne.

În zilele noastre, genul horror e plin de aparenți protagoniști care mor după o primă secvență. Dar pentru 1960, să-ți omori eroul principal la jumătatea filmului era nemaiauzit. Un risc imens pe care Hitchcock l-a îmbrățișat. Și care a transformat filmul într-un mare succes.

După crima mamei, asistăm prin pereți la o altă ceartă între ea și fiu. Apoi, Norman vine în grabă să curețe camera de sânge, să adune toate obiectele lui Marion, și s-o arunce, cu mașină și cu ce mai rămăsese din cei 40.000 de dolari, în lacul din apropiere. Și aici avem o scenă magistrală: contrastul dintre foșnetul ierbii și orăcăitul pașnic de broscuțe, pe de o parte, și toată viața acestei femei, banii cu care a fugit, tot zbuciumul la care am asistat în prima jumătate a filmului, reduse brusc la zero.

Dar nu vreau să povestesc filmul cadru cu cadru, deși tendința mea de fan e să fac asta. Continuați voi discuția, în secțiunea de comentarii.

Chiar dacă, tehnic, persoana „psycho e Norman”, psihoza e surprinsă de Hitchcock cadru cu cadru, până la paroxism. Iar filmul nu merită văzut doar ca o capodoperă thriller – horror, ci ca o capodoperă de cinema în adevăratul sens al cuvântului, unde fiecare cadru, fiecare sunet, fiecare mic obiect, fiecare zâmbet e o cărămidă în totul unitar armonios.

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.