De ce Game of Thrones era mai bun

Noaptea trecută, n-am prea avut somn. Prin urmare, am băgat un binge cu sezoanele 1 şi 2 din Game of Thrones. De ce Game of Thrones, când sunt atâtea seriale noi şi fresh?

Pentru că Game of Thrones a izbutit să cucerească mase de spectatori din toată lumea, într-un mod dificil de egalat pentru orice alt serial de la Dallas încoace, şi e întotdeauna plăcut să explorezi genialul.

Chiar dacă mie personal îmi place House of the Dragon şi aştept cu interes episodul al şaptelea, şi mă bucur din inimă că s-au semnat contractele pentru sezonul al doilea, cred că Game of Thrones, originalul, cel puţin în primele lui patru sezoane, a fost imbatabil, şi iată de ce:

  1. Umorul

Ai materialul dramaturgic în carte. Poţi opta să scrii o scenă liniară, unde personajul X ajunge din punctul A în punctul B în modul cel mai straightforward cu putinţă, sau poţi apela la imaginaţie, să creezi o mie şi una de ipostaze cu care să faci spectatorul să râdă cu spume.

Realitatea e că Game of Thrones a dat nenumărate memes şi replici virale pentru că multe situaţii i-au făcut pe oameni să râdă cu spume.

2. Existenţa unor antagonişti reali

E un trend în ultima vreme care spune că nimeni nu e 100% bun sau rău, prin urmare, trebuie să arătăm cum şi antagonistul are dreptate până la un punct, ca-n viaţă.

Numai că oamenii nu se uită la filme şi seriale pentru a vedea viaţă, ci pentru a vedea o poveste bună. Şi o poveste bună e aceea unde ai un antagonist infinit de ticălos, care îţi inspiră îndeajuns de multă ură, încât să te uiţi în continuare din susţinere pentru cei care se luptă cu el. Dallas fără JR Ewing ar fi fost o labă tristă, Dynasty originalul ar fi fost o plictiseală eternă fără Alexis Carrington, iar Game of Thrones a avut o multitudine de ticăloşi fără nuanţe reabilitante, cum ar fi Joffrey, Ramsay Bolton şi ticălosul final, care ducea un război lipsit de orice logică şi raţiune împotriva ideii de viaţă, Regele Nopţii.

Cu cât umanizezi antagonistul, cu cât arăţi lumii că şi el avea dreptate, cu atât pierzi angajamentul populaţiei în soarta protagonistului şi cu atât scade ratingul producţiei.

3. Personajele secundare excelent definite

Chiar dacă Game of Thrones îţi prezenta un consiliu de moşi, avea grijă să ţi-l definească precis pe fiecare dintre moşi, în aşa fel încât să te intereseze cine sunt şi ce e cu ei.

Spre deosebire de asta, noi l-am avut pe Harwin Strong pe ecran cinci episoade la rând, fără să înţelegem cine e el, de ce ar trebui să fie interesant şi cum a ajuns să joace animalul cu două spinări cu regina.

Să luăm un alt personaj episodic care moare la scurt timp după ce e introdus, din serialul original. Talisa, fata-medic care devine soţia lui Robb Stark. Modul în care ne e prezentată o face să pară protagonistă, ţi se dă speranţa că poate ea şi Robb vor fi regele şi regina care pun capăt războiului şi creează o lume mai bună. De aici, asasinarea ei în sezonul al treilea te răneşte.

Dacă nu tratezi secundarii în mod secundar, “e şi ăsta pe acolo”, ai o poveste care interesează. Dacă îmi vinzi din prima faptul că personajul X e neinteresant pentru tine, nu va fi interesant nici pentru public. Şi de aici derivă

4. Pistele false

Tot sezonul I l-a avut protagonist pe Ned Stark. Omul era în aproape fiecare scenă, şi cele în care nu era conţineau personaje care vorbeau despre el.

S-a creat pista falsă, conform căreia el e personajul coloană vertebrală.

Până în ultima secundă, s-a tot menţinut speranţa că va scăpa cu viaţă, că va fi trimis la Castelul Negru, şi lumea aştepta scene tată-fiu cu John Snow.

Evident că nu s-a întâmplat asta, că a urmat un twist în care sceleratul de Joffrey l-a căsăpit împotriva oricărei logici şi strategii, din prostie şi răutate. Dar pistele false şi twists creează suspans, şi suspansul fidelizează publicul.

5. Absenţa corectitudinii politice

Corectitudinea politică spune să nu arătăm femei abuzate, sau copii maltrataţi, sau chestii de genul, pentru că nu e corect politic.

Ei bine, dar perioada medievală, la care face aluzie serialul, era PLIN VÂRF de abuz împotriva femeilor şi copiilor, consideraţi proprietăţi.

Povestea slujitoarei e o interpretare fantasy a acestui abuz sistemic şi are impact tocmai pentru că, dincolo de hiperbolă, reflectă realitatea multor situaţii de viaţă. Care explică mult din conduita şi motivaţiile personajului.

Modul în care Cersei era alternativ neglijată şi pocnită de regele Robert justifică parţial setea ei de a ajunge ea însăşi monarhul pe care nu-l poate atinge nimeni.

Dacă creezi femei medievale neafectate de violenţă şi abuz, e mai complicat să explici de unde le vine disperarea. De aceea, şi comportamentul lui Alicent pare oarecum gratuit.

6. Umanizarea fantasticului

Poate cineva să uite cât de drăgălaşi erau dragonii lui Dany? Animalele au şi ele personalitate, nu sunt doar “acolo”, iar lucrul ăsta îl ştie orice om care îngrijeşte un animal de companie.

***

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: