Clubul de filme vechi: The Emperor’s New Groove

 

Poate cel mai memorabil schimb de replici pentru mine dintr-un film Disney este următorul:

“Măria Ta, m-am transformat într-o vacă. Acum pot să mă duc acasă?”

“Eşti scuzat.”

***

Toată lumea ştie marile filme Disney: Regele leu, Mica Sirenă, Frumoasa şi bestia şi aşa mai departe. Dar sunt anumite filme care, din motive necunoscute, au avut un succes moderat la box office, deşi sunt absolut delicioase, extrem de bine scrise jucate.

Unul dintre acestea este The Emperor’s New Groove, produs în 2000, filmul care încheie perioada de Renaştere din anii 90 a studioului. Bine, istoria i-a făcut dreptate şi, în timp, filmul a căpătat poziţia binemeritată în minţile şi sufletele fanilor de filme de animaţie.

Titlul e o aluzie la Hainele cele noi ale împăratului, dar inspiraţia e dintr-o serie de basme, toate bazate pe motivul împăratului atotputernic, înfumurat şi desprins de realitate, care crede că temenelele şi servitudinea sunt ceva ce i se datorează inerent, şi nu derivate ale poziţiei sale sociale.

Dar pe această temă, scenariştii, actorii şi animatorii Disney au creat una dintre cele mai bune comedii animate făcute vreodată, nu doar în istoria studioului Disney, al cărui umor e mai degrabă benign şi family friendly.

Personajele, trăsăturile lor faciale, arhitectura, organizarea socială sunt inspirate din civilizaţiile aztecă şi  incaşă, şi însuşi numele de Kuzco este împrumutat după capitala imperiului incaş până la invazia cochistadorilor spanioli din secolul al 16-lea, în prezent oraş istoric peruan.

Spre deosebire de tiranii obişnuiţi ai lui Disney, întunecaţi, fioroşi şi aspri, atât Kuzco, cât şi Yzma, consiliera lui care l-a crescut şi care visează să-i uzurpe puterea, sunt absolut iubibili, simpatici plini de poante, şi, cumva, iniţiativele lor pline de cruzime sunt cu atât mai şocante, în contrast.

Cu Kuzco şi Yzma, Disney atacă două personaje de factură contemporană: hipsterul fandosit şi ambiguu sexual, cu ifose de demoazelă în premenopauză şi milfa în etate care încă se îmbracă şi se poartă ca şi cum ar fi o adolescentă zglobie. Ambele personaje stârnesc hohote de râs, pentru că le recunoşti; dar totodată, ambele sunt irezistibil de carismatice. E prima oară pentru un film Disney când simţi nevoia să ţii cu ambii eroi în egală măsură, ceea ce este un semn de modernitate incontestabilă.

Aceasta fiind spuse, naraţiunea începe de la jumătate, cu o llamă amărâtă, rătăcită în ploaie, şi vocea naratorului care ne informează că trebuie să mergem înapoi în istorie, să aflăm cine e el de fapt. Urmează un gag de comedie clasică: vedem un bebeluş în faşă. “OK, prea înapoi”. Dar nu e prea înapoi. De cum bebeluşul scânceşte, un număr interminabil de mâini îi întind jucărele. Rar am văzut un mod mai succint şi mai eficient de caracterizare a unui personaj.

Desigur, acest bebeluş creşte şi ajunge un puţoi afectat şi răzgâiat, care umileşte verbal tinerele aduse ca potenţiale candidate pentru căsătorie, şi aruncă pe geamul palatului un bătrân curtean care îi stricase “groove”-ul. Complex termen, şi greu de tradus, pentru că, pe de o parte, groove e un stil muzical foarte ritmat, respectiv ritmul interior al cuiva, şi pe de altă parte, starea generală a spirit indusă de acest tip de muzică.

În aceeaşi zi, la poarta palatului, se înfăţişează Pacha, un ţăran masiv, bonom şi matur, interpretat vocal de John Goodman, acest actor care a adus tipologia omului bun şi fără noroc la un nou nivel de virtuozitate comică.

Bine, Pacha e un om simplu, care vrea să trăiască în satul lui natal, cu nevasta şi cei doi copii, în curând trei – e prima oară când vedem o femeie gravidă într-un desen animat Disney.  Numai că  Kuzco a pus ochii pe căsuţa lui din vârf de munte şi vrea să şi-o însuşească fără vreo formă de remuneraţie şi să construiască acolo Kuzcotopia, cel mai fastuos palat de vacanţă.

Şi poate că planul s-ar fi materializat, dacă lui Kuzco nu i-ar fi dat prin cap să se dispenseze de serviciile Yzmei, deranjat de faptul că are riduri şi un fir de verdeaţă între dinţi.

Mda, genul ăsta de motivaţii tâmpite te fac să râzi tot filmul, ca un dement. Iată şi planul iniţial de răzbunare al Yzmei:

 

Va trebui să mă opresc din a da clipuri ilustrative la toate poantele, pentru că asta ar implica să vă pun pe fragmente tot filmul.

Ideea e că însoţitorul Yzmei, Kronk, nu e cel mai ascuţit creion din cutie şi din greşeală inversează flacoanele. În loc să-l otrăvească pe Kuzco, îl transformă într-o llamă vorbitoare.

Exact ca scena planului, scena otrăvirii e plină vârf de poante, care pastişează toate clişeele scenelor de otrăviri din filme. Iar calitatea acestor poante este că fiecare în parte şi toate în întregime, sunt elemente în construcţia personajelor.

Kronk nu se poate hotărî să omoare sacul xu llama leşinată, drept care, o tot aruncă şi o recuperează, până când aceasta ajunge în căruţa lui Pacha, ţăranul de la început, pregătit să se întoarcă în satul natal.

În scurt timp, se formează cele două cupluri antagoniste, aluzii la alte două teme moderne: Yzma şi Kronk – la început, Kuzco o felicită voalat că şi-a găsit pe cineva atât de tânăr la vârsta ei – şi Pacha şi Kuzco, a căror aventură comună are ceva din tema clasică Disney, cu “damsel in distress” şi căpitanul salvare. Şi ei îşi primesc aluzia într-un han de la marginea drumului: “Congratulations for coming out like this”.

Dincolo de glumiţele care abundă, umanizarea pas cu pas a lui Kuzco, prin înfruntarea a nenumărate pericole, recidivele sale în răutate instant taxate de ţăranul matur care ştie unde să traseze limita, te plimbă eficient între râsete copioase şi înduioşare.

Dau un exemplu, şi promit să fie ultimul. E incredibil cum această scenă, care se presupune că este periculoasă, e face de fapt să râzi cu spume:

 

Veveriţa aceea mică o să reapară şi în interacţiunea cu Kronk şi Yzma, veniţi să-l recupereze pe rege, deci, construcţia dramatică este perfectă.

Desigur, egoismul şi autosuficienţa lui Kuzco sunt dublate de o naivitate adolescentină care dă naştere la efecte comice cu atât mai accentuate, iar aventurile prin junglă sunt, de fapt, un drum iniţiatic, la finalul căruia Kuzco învaţă preţul adevăratei prietenii, frumuseţea cooperării altruiste şi multe alte lucruri nobile pe care numai ţăranii le ştiu, în timp ce căutarea Yzmei dă naştere la interminabilă comedie fizică.

În cele din urmă, Kuzco ajunge înapoi în palat, şi în laboratorul secret al Yzmei, de unde dau o singură poantă. Ştiu, am promis mai sus că nu mai fac, dar o dată nu se pune.

 

 

Prima oară când captivii experimentează uşurare la vederea unui cuţit.

Desigur, finalul e fericit, că doar vorbim de Disney, Kuzco redevine om şi împărat, nu înainte de a încerca toate sticluţele Yzmei şi a trece, împreună cu ostaşii care îl urmăresc, prin alte specii de animal, cu hohotele aferente de râs.

Dar e unul dintre puţinele filme în care drumul spre bine nu devine lecţioară antihaz de morală.

***

Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: