Comunicatul de presă vs. textul de autor

Ştie toată lumea că, în ultima vreme, majoritatea ştirilor care apar pe agenţii sunt comunicate de presă scrise de un PR harnic şi încărcat de un sac de limbi de lemn, plătit de cel care are interes direct să comunice ceva prim respectivul comunicat de presă, drept care, nimeni nu se supără dacă textul e preluat şi de Gigel, şi de Ion, şi de Vasile. Omul care are de comunicat ceva se bucură că informaţia circulă, PR-ul e oricum plătit, deci îl doare pe la bască, iar agenţia nu face fiţe, pentru că ştie că nu e vorba de vreo exclusivitate.

Drept care, vezi frecvent acelaşi text, să zicem: “Formaţia corală Păstârnacii veseli a luat premiul de originalitate la festivalul Vox Sana in Corpore Sano, de la Zăpăceştii de Vale”, cu maxim vreo mică modificare în titlu, gen: “Premiu FABULOS pentru Păstârnacii veseli” sau “Rămâi prost dacă afli ce s-a întâmplat la Zăpăceştii de Vale”, sau “EI sunt MARII CÂŞTIGĂTORI DE LA ZĂPĂCEŞTI! CLICK AICI SĂ-I DESCOPERI!!” – cum ziceam, vezi frecvent acelaşi text pe trei agenţii de ştiri, patru tabloide, opt publicaţii (no) quality, şapte siteuri de televiziuni şi patruzeci de bloguri.

Partea gravă a acestui fenomen este că pulifricii cu patru clase ajung la concluzia că orice text de pe net e comunicat de presă. Şi încep să ciordească texte de pe siteuri şi bloguri de autor cu un tupeu demn de chestii mai nobile. “Păi ce, credeam că e ca o ştire şi că se poate s-o preiau pur şi simplu”, îţi motivează senin pulifriciul când îl întrebi cum morţii curvei tiriste, sifilitice şi blenoragice de mă-sa şi-a permis să-şi bage mânuţa în ce-i al tău.

Păi nu-i chiar aşa, dragi pulifrici. Comunicatele de presă se primesc pe mail, direct de la PR, cu binecuvântarea şi ocazional cu rugămintea să faci un pustiu de bine şi să le publici. Deci, acordul există a priori. PR-ul dă oricum un text utilitar, care te informează de victoria fără precedent a Păstârnacilor Veseli, eventual include şi trei citate din numiţii Păstârnaci şi vreo două de la notabilităţile locale prezente la măreţul eveniment. Scopul lui nu e să seducă universul cu acel text. E promovare pură şi simplă, atâta tot.

Textul de autor e un text care nu vizează alt succes decât acela de “ioooi. ce mişto scrie omul ăsta”. Nu e în slujba nimănui, nu face temenele, are atitudine, personalitate, şi accentul nu cade pe ce anume aflăm, ci pe calitatea scriiturii.
În condiţiile astea, furtul de texte de autor e de neiertat. E ca şi cum aş fura eu porţelanurile bunică-tii, pretextând că, la ultima petrecere mondenă la care am fost, tacâmurile de plastic veneau gratuit, din partea casei.

Iar decizia autorului legată de propriile lui texte trebuie respectată. E marfă de designer, nu marfă de mase. Costă cât vrea autorul să coste şi se dă cui vrea autorul să dea. Şi chiar dacă eşti un zgârcit ordinar şi, în loc să plăteşti om să ţină blogul companiei, ciordeşti cu neruşinare de pe net, un “permite-mi să preiau un fragment cu link” sau un reblog; care asigură şi fragmentarea, şi linkul, pot face minuni.