Corporateza la români 2: "Propunere de colaborare"

Azi, dragi copii, vom trata un frate mai mic şi mai urât al “oportunităţii la internship” – “propunerea de colaborare”.

…

Bună, am o propunere de colaborare.

Ce frumos sună chestiile de genul ăsta, cât potenţial ascund, ce mai freamăt. ce mai zbucium.

Aşa, zici tu cu vagă emoţie. Despre ce e vorba?

….

Apoi vine viziunea omului asupra colaborării. “Am o companie care face X / un biznis cu capace de borcan / un whatever şi poate vrei şi tu să scrii despre noi, să ne promovezi pe net. Că tu chiar eşti citită”.

Aha.

Şi aştept. Şi ăla tace. Tace şi tace. Într-un târziu: “Dar nu zici nimic?”

“Nu zic nimic pentru că mi-ai zis doar ce vrei. Nu mi-ai zis şi ce oferi pentru asta.”

Cum adică… ce ofer?

(Unii, ca să fie buni samariteni, vin şi cu varianta “Am un prieten care face asta şi asta, şi poate ai putea”.

OK, poate aş putea. Adică, sigur aş putea. Dar tu ce oferi?

“Păi nu, că eu mă gândeam să-i fac un bine prietenului meu”.

“Un bine pe spinarea mea? Prietenul tău nu e şi prietenul meu.)

În ambele cazuri, întrebarea e una şi bună: în ce anume constă “colaborarea”?

COLABORAREA, stimaţi cetăţeni, e atunci când A vrea ceva de la B şi-i oferă în schimb ceva lui B. Când A vrea ceva de la B şi îi oferă în schimb fixpula se numeşte “ajutor”. Şi acordarea lui nu se subînţelege. Nu scrie pe fruntea mea “S. C. Mama Răniţilor SRL.”

Drept care, când vrei AJUTORUL meu şi nu te poţi revanşa cu nimic, nu e COLABORARE, ci MILOSTENIE. Şi formula de început nu e “Vreau să colaborez cu tine” ci “Eşti drăguţă să faci asta pentru noi, dacă ai timp şi chef? Mulţumim”.

Cu înţelegerea faptului că “DA” şi “NU” sunt variante perfect valabile de răspuns.