Cum am avut eu zona zoster camuflată în hepatită

Eram angajată într-unul dintre cele mai stresante joburi ever.

Jobul în sine îmi plăcea. Dar venea la pachet cu una dintre cele mai sinistre idioate pe care mi-a fost dat vreodată să le întâlnesc, pe post de şefă. Idioata începea să-ţi traseze dimineaţa sarcini: Ai de scris asta, asta şi asta. Şi dădea într-o lungă logoree repetitivă şi inutilă despre fiecare în parte, de parcă n-aş şti şi singură să scriu un text.

Apoi tăcea 5 minute. De 5 minute aveam nevoie să-i dau reboot creierului epuizat de frecuşul la icre al cucoanei. Şi începea: eşti gata?

Când să fi fost gata?

Păi de la 11 ţi-am dat ce ai de făcut.

Sigur. Dar ai terminat de perorat acum 5 minute. Iar eu nu am cum să scriu în timp ce tu aberezi.

Te apucai de articol, şi în exact cinci minute, idioata începea iar:

Lasă aia, nu e urgent, hai mai bine să scrii cutare.

Iar o oră de futut la icre aiurea – şi nu, nu mergea să întrerupi şi să treci pur şi simplu la treabă, pentru că adora să se audă vorbind.

Şi ne apuca ora 6 cu mine nescriind nimic pentru că mă freca idioata la icre. Apoi, mergeam acasă cu spiritul plouat şi moralul ferfeniţă şi în timpul meu liber scriam tot ce trebuia. Terminam la unu noaptea. A doua zi reîncepea cercul vicios: cu ziua dedicată pisălogelilor infinit de toxice ale vacii sinistre şi seara, muncii propriu-zise.

Era RĂU. Era epuizant. Beam trei energizante pe zi, plus un număr nelimitat de cafele, ca să mă menţin cu creierii la un loc, să nu-i rup idioatei o mână şi s-o bat cu ea. Cam în momentul ăla m-am convins că bărbaţii nu deţin monopol pe nesimţire, că există pizde care concentrează în ele prostia feroce, agresivă şi oarbă la nuanţe a unui cartier întreg de cocalari.

Şi într-o dimineaţă, m-am trezit că mi-era rău. O greaţă cumplită. Familiară aceleia pe care o avusesem în clasa a şasea, când am făcut hepatită. Am făcut cafeaua, că n-aveam cum altfel – scrisesem noaptea anterioară până la trei – am pus în ea lapte până-n buză, să-i atenuez potenţialul vomitiv, şi am dat-o pe gât. Am pornit spre job cu taxiul, în ideea că era oră aglomerată şi nu voiam să borăsc în gluga cuiva.

De cum nenea a luat o curbă bruscă şi smucită, cum iau taximetriştii bucureşteni curbe, cafeaua s-a întors să spună “hello” omenirii. Noroc că aveam pungi la mine. Orice deţinător de animale are pungi la el.

-Ne oprim, doamnă?

-Nu. Accelerăm, să ajungem naibii la destinaţie.

Când m-a văzut galbenă la faţă, aia a început să ţipe:

-De ce-ai venit să ne îmbolnăveşti pe toţi?

-Pentru că dacă nu veneam, mă suspectai că n-am nimic şi caut să te trag pe sfoară.

-Du-te acasă.

M-am dus. Pe lângă greaţa sinistră, începuseră să mă doară umerii şi spatele, de zici că mă bătuse cineva cu basca udă.

Ştiam că trebuie să merg la medicul de familie, să-mi dea trimitere la analize, dar eram obosită. Obosită de plângeam. Am intrat în Mega de lângă casă, mi-am luat brânzică de Făgăraş şi fresh de mere bio – un an de dietă post – hepatită te face expert – apoi am ajuns acasă şi m-am culcat. M-am trezit pe la cinci după-amiaza – nu exista colţişor de pe corp care să nu mă doară. Am derulat scurt pe mobil 674336 de apeluri pierdute de la cretină şi 3689 de mailuri cu indicaţii preţioase – pasămite, omul nici să moară cum îl taie pe el capul nu poate. Trebuie să crăpi conform fişei postului şi în conformitate cu metodologia pulii de cal.

Am curăţat nisipul motanului şi m-a luat un val subit de greaţă. Nota bene, aveam deja motanul de câţiva ani, îi curăţ nisipul dimineaţa şi seara, nu e nimic care să justifice greaţa. Am făcut gargară cu nişte Listerine să îmi revin. Nu-mi era foame. Simptom clasic de hepatită. Am sunat la medicul de familie, m-a programat a doua zi, la nouă dimineaţa. Am pus ceasul să sune la şapte şi m-am culcat la loc.

Pe la trei noaptea, m-a trezit o mâncărime groaznică în partea dreaptă a trunchiului. Exact unde era ficatul. M-am scărpinat semiadormită şi m-a răzbit o durere în locul scărpinat, de zici că mă scărpinasem cu un fier incandescent.

WTF?

Aprind eu lumina? Văd că-mi ieşiseră bube în partea aia a corpului. Nişte vezicule cu lichid. Asemănătoare cu herpesul, dar mai mari şi mai urâte.

“What. The. Fuck?”

Mă durea zona ficatului de zici că-mi arsese cineva un bocanc de munte cu ţinte direct în fiere.

Am luat o înghiţitură lungă şi rece de fresh de mere bio, şi m-am întins înapoi în pat. A venit Pulică, mi s-a culcat exact pe zona dureroasă, a început să toarcă lin şi lent. Am adormit. M-a trezit ceasul care suna la ora şapte dimineaţa, să ajung la timp la programare.

Când am dat să mă mişc, uăăăăă. Zici că trăsesem de fiare toată ziua. Mă dureau toţi muşchii corpului, până la os. Am intrat în duş. Bubele acoperiseră toată zona din dreapta, din talie până-n şold. Ce hepatită să fie asta, fratele meu?

Am mai luat un  gât de suc de mere bio – singura chestie pe care n-o vomitam, şi am luat taxiul spre cabinetul doctoriţei.

De cum a văzut bubele, femeia mi-a zis:

-Surioară, tu ai făcut zona zoster.

*

Zona zoster este provocată de virusul care e responsabil şi de varicelă, adică vărsat de vânt. Varicela o făcusem în copilărie, mă vindecasem fără cicatrici şi cojiţe, dar virusul rămâne latent în organism, şi în condiţii de stres şi imunitate scăzută, năvăleşte ca o armată de troli furioşi peste un site de succes.

Spre deosebire de varicelă, care apare pe tot corpul, zona zoster se oploşeşte într-un singur loc şi afectează nervii aferenţi acelui loc de pe corpul tău. În acest caz, nervii mei din zona hepatică, trolaţi de zona zoster, semnalau Mayday Mayday.

Când am ajuns cu povestea aici, am cerut scuze şi m-am dus la toaletă să mai vomit puţin. Mayday Mayday.

Medicul mi-a explicat că, ghinion, timp de câteva săptămâni, cât o să-şi facă mendrele virusul, o să-mi bruieze şi ficatul, datorită locului minunat unde a ales să se lăbărţeze, drept care, să mă pregătesc, pe lângă medicaţie şi unguent pentru vezicule, de dieta clasică de ciorbiţe de legume, brânzici de casă, iaurturi, fructe proaspete şi bye-bye vin roşu.

“Doamnă”, i-am zis eu. “Nu vedeţi că sunt gata mahmură fără să fi băut?”

Apoi am anunţat-o pe handicapată că am zona zoster.

Spre norocul meu, patroana firmei tocmai rămăsese gravidă, drept care, nu voia să stea nici o secundă în apropierea cuiva cu zona zoster. Mi-au dat pe mail listă cu textele de care aveau nevoie şi mi-au urat multă sănătate şi infinită virtute.

Iar ziua de lucru de 16 ore a devenit brusc zi de lucru de 4 ore. Neexistând bruiajul logoreic, treaba mergea strună.

Bine, când am ajuns acasă, aveam dureri fizice până şi-n anus. Din punctul ăsta de vedere, zona zoster seamănă foarte mult cu conceptul de moarte în chinuri. Data viitoare când vă înjuraţi cu vecinul vostru idiot, nu-i mai uraţi să moară în chinuri, uraţi-i să facă zona zoster. E acelaşi lucru.

Iar mâncărimea aia combinată cu dureri crâncene, pe care o pot da veziculele alea, încă mă urmăreşte în cele mai negre coşmaruri.

Unguentul doamnei doctor mi-a dat un moment de pace, am luat şi medicamentele, şi un tonic pentru ficat pe care mi l-a dat “just in case, ţi zic eu că n-ai nimic real la ficat acum” – şi am căzut la pat, ruptă. A venit iarăşi Pulică-motanul, iar mi s-a întins pe zona dureroasă, şi iar am dormit de tăiai lemne pe noi.

Cam astea au fost următoarele două săptămâni – dormit, suc bio de mere, medicamente, unguent mult, dureri fizice – dureri fizice de la acţiunea simplă de a merge – , încă nişte dormit. Cred că am dormit zilele alea câte 16 ore pe zi, cot la cot cu Pulică. Mă trezeam să scriu două-trei texte şi adormeam cu capul pe tastatură.

“E bine că dormi”, mă încuraja medicul. “Aşa se reface organismul”.

Prima săptămână a fost tortură şi somn, somn şi tortură. Şi mult vomitat. A doua a fost mai în regulă, mă durea corpul mai cu bun simţ, puteam şi eu să scriu un text fără trei pauze de somn, puteam mânca o ciorbă caldă, care să stea în stomac unde o pusesem. Tubul de unguent se terminase, mi-am luat altul.

La muncă, unde erau toţi frânţi de grija gravidei, erau mai mult decât dispuşi să mă lase în plata Domnului oricât o să fie nevoie şi să primească doar textele. Zici că aveam cont pe Upwork sau ceva.

După trei săptămâni, am reuşit şi eu să fac o plimbare civilizată pe afară şi să mă bucur de ea. Veziculele se cicatrizau. Nu mai aveam decât un puseu rar de greaţă. Atunci m-a trimis doctoriţa şi la analize hepatice. “Just in case”.

Mi-au ieşit perfect normale şi sănătoase.

*

Oricare dintre voi a avut varicelă la un moment dat se poate trezi într-o bună zi că-l doare fizic să ducă şi o cană la gură. Şi în funcţie de zona corpului pe care tabără virusul, o să aibă toate simptomele unei boli interne imaginare.

Vestea nasoală e că suferi ca u n animal.

Vestea bună e că trece ca şi cum n-ar fi fost.

Foto: pixabay.com.
(Am ales mărgele pentru că alternativa ar fi fost să pun vezicule şi nu v-ar fi plăcut.)

 

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Ady says:

    Am făcut zona zoster acum vreo 11 ani. Nu-mi amintesc sa fi fost vreo perioadă mai stresantă decât de obicei, dar a fost o vară cu o vreme dubioasă, când brusc de la 40 grade (cod roșu de canicula vreo 2 zile) a scăzut vreo 15-20 până la răcoare și ploi. Și vine concediul și sâmbătă în prima zi mă trezesc cu niște bubițe ciudate pe picior, în spatele genunchiului. Îmi închipui că m-a mușcat ceva și seara mă duc la o nuntă (mireasa era gravidă în vreo 5-6 luni, n-auzisem ever de zona zoster; copilul și mama sunt bine sănătoși și-n zilele noastre). Duminică pe la prânz plec la mamaie pt prima parte a concediului, începea să doară piciorul. Bunică-mea îmi pune foi de varză și alte băbisme (la bunică-mea trebuia să fii pe moarte ca sa meargă la medic; nasol, dar din cauza asta nu am ditamai cicatricea în barbă de când mi-a crăpat carnea până la os căzând pe gheață) Luni mă durea de plângeam și schiopătam, m-a luat de-o aripă și m-a dus la o vecină “io cred că-i zona zoster tanti M, așa a fost și la mine, du-o la medic”. Marți eram la medic, aproape că nu mai puteam merge de durere. “Zona zoster domnișoară; mamaie, nu-i dai nimic de făcut, n-are voie să ridice un pai”. Mi-a dat acyclovir 10 pe zi în 5 prize pe durata cât eram trează, unguent pt durere, vitamine, plus încă ceva pt refacerea nervilor (l-am auzit ulterior în tratamentul post-AVC). Mi-a promis că până seara nu mă mai doare până la lacrimi și în 2 zile deloc. Așa a fost. Ajung acasă la părinți ca o floare, termin tratamentul, zic să merg la un control, eventual tratament suplimentar. “Vaaai, dar noi nu dăm atâta acyclovir, doar 6 pe zi, câte 2 la 8 ore, ce e unguentul ăla? Nu e nevoie e nimic pt nervi, nici vitamine, sunteți tânără; o să vă mai doară vreo 6 luni și apoi la frig”. I-am băgat la origini, m-am dus la farmacie și am luat rețeta veche (fără acyclovir). Nu m-a mai durut ever nimic.
    Să-i dea soarta sănătate doctoriței ăleia, că eram mâncată dacă mă duceam direct acasă.

  2. m says:

    Cum a răspuns reporterilor care il întrebau despre sfaturi de supraviețuire unul care a stat 27 de ani ascuns în pădurile din Noua Anglie: e vital sa dormi cat trebuie.
    Și cât te poate da peste cap cofeina asta când o iei la stres…si sper ca munca de acasă sau de la distanta, in general, sa fie adoptată clar în absolut toate cazurile în care e posibilă. Trebuie scăpat de ramasitele astea din secolul 20 pre-laptop și pre-mobil.
    Faina faza cu Pulică.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger