Da, Nemo a câștigat Eurovisionul pe merit

După prima semifinală, s-au umplut rețelele de behăit de oaie smerită: ăvai, ptiu, ucigă-l toaca, satanism. Pentru că atunci când ideile tale despre artă vin din criteriile de frumos ale bunică-tii din Curuleștii de Vale, nu înțelegi ideea de spectacol și diferența dintre ficțiune și realitate nici dacă se milostivește cineva să-ți facă un desen explicativ. Mă tot uit la filmele astea horror geniale din trecut și îmi dau seama ce noroc au avut cu un public mai puțin bătut în cap decât cel din zilele noastre. Că oile ar fi început să behăie: beeheeehe, Satana, beheheeee și atâtea capodopere s-ar fi dus pe apa sâmbetei.

Dar după ce Elveția a câștigat Eurovisionul cu interpretul nonbinar Emo și cu piesa „The Code”, oile domnului au reînceput să behăie, și mai furioase. Chit că piesa lui Nemo e complexă și melodioasă, un fel de musical meets early Queen meets Euro-pop meets white boy rap. Chit că e dificilă tehnic, cu toate acele pasaje în registru înalt și altele în registru grav, cu falsetto, staccato și riffuri perfect executate, cu flowul de rap respectat cam cât de bine poate o persoană albă să aibă flow de rap și cu suficientă teatralitate să secondeze linia de musical.

Mulți habar nu au să cânte nici pe teren plan stabil, dar Nemo cânta PE PARABOLA ACEEA ÎN PERPETUU BALANS, FĂRĂ SĂ FALSEZE ȘI FĂRĂ SĂ ÎI SARĂ VOCEA NICI O SECUNDĂ.

Voi aveți idee cât de dificilă e tehnic treaba asta? Să cânți pe ceva care se mișcă la voia întâmplării sub tine, și să îți ajustezi echilibrul controlându-ți în același timp vocea? E nevoie de ani de exercițiu și tehnică vocală, ca să nu spun un excelent simț al echiibrului.

Alții au avut o formație completă de dansatori, costume, recuzită, mizanscenă. Nemo a avut o parabolă. Și atât.

Ca să nu punctez că „The Code” e o piesă tonică, veselă, înălțătoare, cu un mesaj pozitiv și luminos, deci măcar oile Domnului care răgeau despre satanism ar fi trebuit să tacă din gură.

Dar ce au înțeles oile? Că era un interpret nonbinar, care purta fustă roz. Beheheeeeeeeeee. Beheheeeeeeeeee. Beheheheeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. Beeeeheee.

O persoană nonbinară e o persoană care îmbină trăsături masculine și trăsături feminine, și alege să le asume, de aceea își spune they / them. Și se trezește coana Tanța din Adunații Copăceni, care are o mustață mai dârză decât un regiment de husari, și nici nu și-o epilează că se zgârcește la bani, să țipe că identitatea nonbinară nu e validă. Se trezește nea Caisă, care are țâțe mai mari decât mine, să țipe că identitatea nonbinară nu e validă. Bă, dar mai uitați-vă și voi în oglindă, înainte să mâncați rahat cu perje despre identitatea nonbinară. Majoritatea sunteți nonbinari, fie că vă place, fie că nu.

În rest, dacă o fustă roz e cea care te face să treci din registru de bariton în contratenor și înapoi, nu vreau să port decât fuste roz pe tot restul vieții.

Nemo sigur are școală de canto, iar ăștia care îl behăie. școala vieții. Marș toată turma la ORL și desfundați-vă urechile, că se pare că nu mai auziți. Da, Ouatu al nostru a fost primul care a urcat fusta pe scena Eurovision, deci ar trebui să fim mândri că am creat un trend.

Dar noi nu. Beheheeeeeeee. Beheheeee.

Partea bună cu mulții proști care nu se pot sătura să semnalizeze e că Eurovisionul a redevenit relevant. Cum o zice un proverb românesc: Câinii latră, caravana merge.

***

***

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.