Despre comparaţii fără rost

Acum câteva zile, înainte să iau ban pe Facebook, citeam pe peretele unei prietene cum s-a dus la magazin cu copiii: fetița, de vârstă preșcolară și băiețelul, un bebeluș. Iar vaca de la casă i-a spus copilei următoarele:

-Ești frumușică, dar puștiul ăsta e vedeta.

Spre norocul general, fetița n-a înțeles foarte bine ce înseamnă cuvântul “vedetă”, iar mama a avut prezenţa de spirit să găsească o explicaţie care să n-o minimalizeze pe ea, şi aşa a evitat cu succes o lungă criză de gelozie.

Dar întrebarea mea este: de ce?

În primul rând, când copiii sunt mici, spiritul de competiţie dintre ei este acerb. Şi spiritul ăla de competiţie rămâne la fel de fioros până la moarte pentru multă lume. N-o să uit niciodată momentul în care am intervievat pentru Playboy pe unul dintre membrii unui grup de improvizaţie extrem de popular, şi în mintea mea, ăsta era un serviciu de PR adus echipei ca întreg, dar când m-am întâlnit întâmplător în oraş cu un alt membru al aceluiaşi grup, care făcuse mai multe filme şi seriale, ăla m-a porcăit lung că “am trecut peste el”.

Dacă oameni adulţi, în toată firea, pot avea genul ăsta de reacţii infantile legate de atenţia în plus pe care o primeşte fratele lor, la ce să te aştepţi de la copii?

Şi atunci:

De ce să facem genul ăsta de comentarii tâmpite?

Când vine vorba de surori, toate rudele idioate şi toţi proştii neîntrebaţi simt nevoia să le informeze care e mai frumoasă. De parcă persoana mai puţin frumoasă nu ar avea adânc întipărită în conştiinţă informaţia că a tras un bilet mai puţin norocos la loteria geneticii.

În primul rând: de ce să evaluăm fetiţe, adică nişte copilaşi, pe baza aspectului fizic? De ce să nu le lăsăm să se bucure de copilărie, când încă nu trebuie să fie “sexul frumos”, whatever the fuck that means, supus pisălogelilor de tot felul de către diverşi lihniţi de varii calibre?

Măcar în copilărie, hai să le lăsăm naibii în pace. Urmează să le streseze destui după ce ajung la adolescenţă.

Exact ca remarca stupidă cu care e mai vedetă, remarca stupidă cu care e mai frumoasă creează doar o tensiune fără miză şi fără sens. Ranchiună din partea celui clasificat drept inferior, şi o formă bizară de vinovăţie şi angoasă pentru persoana evaluată drept “cea mai”. Te simţi prost faţă de celălalt, în primul rând, iar senzaţia asta bate orice plăcere pe care ţi-ar fi putut-o face complimentul.

Pe fratele meu l-au terorizat cu “de ce nu eşti deştept ca soră-ta”. Şi mă jur, este un tip extrem de inteligent. Doar că el avea nevoie de ajutor matern la lecţii, mai mult să-l ţină concentrat decât pentru înţelegere, pe când eu pufneam: De ce aş avea nevoie să mă ajute cineva la rahaturile astea simple.

Am trecut prin şcoală ca raţa prin apă şi uşurinţa cu care înţelegeam diverşi algoritmi complicaţi a umplut de frustrări pe mulţi. Dar chiar nu era nevoie să-l facă cineva pe fratele meu să se simtă mai puţin ca om pentru asta. Compensa cu altele: voinţă de a munci, spirit practic, responsabilitate, afecţiune.

Şi jur: când începea câte o babă din familie sau din vecini placa cu “de ce nu eşti deştept ca soră-ta”, nu încasam un compliment. Îmi venea să predau nişte lucrări de control goale, să mai echilibrăm scorurile, şi să se dea jos cretinele de pe el. Mai ales că, la un test de IQ, probabil că le-ar fi bătut din avion.

De ce nu predam lucrările de control goale?

Pentru că, din alte surse, venea altă imbecilitate: Aia cu femeile care sunt inferioare bărbaţilor.

Şi atunci, asta mă forţa, fără să-mi doresc şi fără să-mi propun, să flutur continuu drapelul de excelenţă, să demontez clişeul la fiecare pas.

*

O altă imbecilitate din aceeaşi categorie este: “Copilaş, pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati?”.

Fiecare familie are propriul ei echilibru legat de îngrijirea investită de fiecare dintre părinţi în copil şi asigurarea veniturilor necesare traiului de zi cu zi, dar, mai ales când copilul este foarte mic (adică exact vârsta la care se pun aceste întrebări dobitoace, pentru că un puşti de 12 ani o să se uite rece la tine şi o să zică: Nu văd care e problema ta), efortul şi stresul pe care le presupune îngrijirea lui sunt cele mai mari, şi ambii părinţi sunt cu nervii serios afectaţi de urlete nocturne, colici, schimbat de scutece de tzşpe ori pe zi, trezire noaptea pentru hrănit şi tot aşa.

Singurul lucru de care n-au nevoie e să audă că sunt mai puţin iubiţi.

*

Aş vrea să propun o nouă convenţie socială. Să creăm pistolaşul cu apă fashion. Adică decorat cu floricele, steluţe, glitter, avionaşe, ce vrea fiecare. Şi când vine câte unul din ăsta şi pune o întrebare sau face o remarcă de miză zero, care nu face decât să genereze disconfort, să fie social acceptabil să-l împroşti cu apă în faţă.

E apă, deci nu-i dăunează cu nimic. Dar poate aşa insuflăm un pic de bun simţ în populaţie.

 

 

 

 

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger