Despre recunoştinţă vs. misecuvenism

Aşa cum sunt nenumărate ghioarle detestabile în jurul nostru – iar greşeala mea, cel puţin pe Internet, a fost că m-am concentrat să le muiesc pe ele, de unde unii au dedus că am o plăcere vinovată în direcţia asta – sunt şi foarte, foarte, foarte mulţi bărbaţi superbi, buni ca oameni, inteligenţi, agreabili companioni, pe scurt, oameni pe care să te poţi baza. Iar greşeala mea internautică a fost să nu pun suficient accent pe ei.

Lucru pe care îl reparăm acum.

Dat fiind că e mai la îndemână să exprimi furie când eşti un temperament coleric, unii au dedus că urăsc toţi bărbaţii, iar alţii, că mă refer la ei când înjur ghioarle.
De câte ori scriu câte un text despre dobitoci, mă întreabă patru sau cinci bărbaţi perfect în regulă dacă mă refeream la ei.
“Nu, man, ce te face să crezi că mă refeream la tine? Ai trecut tu cu mine prin situaţiile descrise acolo?”
“Nu.”
“Şi atunci?”
“Şi atunci, ăăă, cum sunteţi voi, femeile, iraţionale, mă gândeam că înjurai faptul că ai putea trece.”

Du-te, bă. Nu e vina mea, şi a altor femei cu inteligenţa la locul ei, că tu ai cunoscut cârduri întregi de proaste, şi te rog, nu proiecta asupra mea comportamentul lor. Când înjur un individ sau o situaţie, fie mi s-a întâmplat mie, fie cuiva la care ţin.

Realitatea e că sunt două tipuri mari şi late de bărbaţi pe lume, iar procentul e cam 50% / 50%. Bărbaţii de tip “cavaler-pe-cal-alb” şi bărbaţii de tip “şefu-la-univers”.

“Şefu-la-univers” e cotarla care crede că simpla deţinere a unui penis discutabil funcţional îl îndreptăţeşte s-o ardă autoritar cu oricine din lume, mai ales dacă oricine e femeie. Are catastiful cu futute unde suntem toate trecute a priori. Poate fi reeducat cu multă muie, bocanc în dinţi şi sublinierea constantă a faptului că e un căcat prost, dar nu merită efortul. Mai bine eviţi conjuncturile în care se manifestă şefu-la-univers, pentru că un astfel de jeg e abuziv ca orice. E partenerul care-ţi sugerează constant că îi eşti inferioară, şeful care nu primeşte sugestii şi caută să te pună perpetuu în situaţii neplăcute, că poate-ţi erodează stima de sine suficient încât să ţi-o tragă, amicul care-ţi povesteşte cum tot cercul tău de prieteni, cu excepţia lui, te bârfeşte că eşti o curvă şi tot aşa.

Pe scurt, cu cât eviţi mai abitir “şefu-la-univers”, cu atât viaţa ta va fi mai ok. Şi cu cât tu refuzi explicit să interacţionezi cu “şefu-la-univers”, atât personal, cât şi profesional, cu atât îi cobori statutul. Pe scurt, aplici armele lui.

Prioritatea ta umană e cavalerul pe cal alb.

Cavalerii pe cal alb sunt oamenii care te văd ca pe un plus de valoare la viaţa sau munca lor. Interacţiunea cu ei este o prietenie în primul rând, indiferent de ce natură ar fi. Fac eforturi să-ţi înţeleagă nevoile şi să le împlinească, dacă-s iubiţii tăi. Îţi dau munca cea mai potrivită pentru tine, dacă-s şefii tăi. Vin să-ţi pună sticle de apă caldă pe ovare la ciclu, dacă-s cel mai bun prieten al tău gay. Etc. etc.
Ăştia-s oamenii cu care faci treabă. De orice natură e treaba pe care vrei s-o faci.
Cu un mic amănunt.
Nu uita să arăţi recunoştinţă şi apreciere.
E în natura umană să capeţi impresia că dacă cineva face gesturi frumoase pentru tine, e pentru că ţi se cuvin.
Da, plata pentru munca ta ţi se cuvine.
O brioşă cu o cafea pe care ţi le aduce un prieten la care apelezi nu ţi se cuvin.
Da, timpul plătit al unui profesionist ţi se cuvine.
Nu, ajutorul pe care-l ceri pe prietenie aceluiaşi profesionist nu ţi se cuvine.
Timpul unui om care e angajatul tău fulltime ţi se cuvine.
Timpul unui om care nu îţi datorează nimic nu ţi se cuvine.
Iar acestea trebuie apreciate.

“De ce a dispărut Gogu, era atât de bun şi de săritor!”
Dar tu i-ai mulţumit vreodată lui Gogu că era bun şi săritor?
Pauză de publicitate.
Bun. Păi, iată de ce a dispărut Gogu.
Aşa cum şi tu, femeie, înnebuneşti să stai trei ore în bucătărie să găteşti o masă cu trei feluri de mâncare pentru cineva şi, la sfârşit, să se ridice scârpinându-se la coaie şi să dea un râgâit non-apreciativ, un bărbat, oricât de bun, turbează să facă tot ce doreşti, şi tu să o iei cu misecuvenism, sau, mai nasol, să faci mofturi.
“Mulţumesc. Eu ce pot face pentru tine?”

Works wonders. Chiar dacă nu poţi face nimic. Chiar dacă nu ai nimic ce să nu aibă deja. Recunoştinţa, exact ca politeţea, costă zero, dar îţi aduce totul în viaţă.