Dexter a înviat

Vara lui 2025 promite să fie spooky şi gore, cu un nou sezon de Wednesday anunţat în august pe Netflix şi un nou sequel, Dexter: Resurrection pe SkyShowtime, ca să nu punctez Daredevil: Born Again pe Disney+, The Institute pe MGM+ sau Evil Lives Here pe HBO Max. Cum genul meu preferat este şi rămâne thrillerul cu accente horror, mă consider o răsfăţată a soartei, mai ales că Dexter a fost unul dintre serialele mele preferate în anii 2000, şi nu înţelegeam de ce nu e obsesie naţională, ca de exemplu Dr. House.

Dexter: Resurrection a avut premiera pe 11 iulie, cu două episoade, dar SkyShowtime de România are un obicei care mă scoate din minţi. La Netflix şi HBO Max, premiera mondială e pe data x, şi automat premiera românească e tot pe data x. La SkyShowtime, România primeşte totul cu întârziere, de parcă am fi coada vacii. OK, suntem coada vacii, dar nu ne trata astfel când ne oferi un serviciu plătit.

Am avut noroc cu o prietenă din străinătate, care mi-a pus la dispoziţie abonamentul ei de Hulu, şi am văzut Dexter: Resurrection simultan cu lumea I.

Dexter, serialul original, a avut opt sezoane, între 2006 şi 2013. În străinătate, a fost unul dintre reperele culturale ale deceniului 2000. În România, a fost primit călduţ. Nici apreciere entuziastă, nici hate cu năbădăi. Şi nu am înţeles niciodată de ce, pentru că serialul este absolut genial.

E vorba de un băiat inteligent şi fermecător, cu instinct de criminal în serie. Pentru a nu ucide oameni nevinovaţi, taică-su adoptiv, poliţist în Miami, îi predă un set de reguli numit „codul”, care constă, în esență, din regula de a nu ucide decât scursurile societății, criminali, jigodii, pedofili, mafioți, violatori și alte gunoaie josnice care plătesc cei mai buni avocați să scape de răspundere pentru faptele lor. Dexter e absolvent de medicină, dar lucrează în laboratorul departamentului de poliție din Miami și, fiind el însuși criminal, are un instinct excepțional să reconstituie detaliile unei crime analizând locul faptei. Dar preferă să-i pândească pe asasini la căderea nopții, să-i injecteze cu un somnifer, să-i trezească legați de o masă, să le scoată pe nas toate crimele pe care le-au comis, apoi să-i căsăpească, să-i taie bucăți și să-i arunce în mare. Serialul original e expert în a crea niște nemernici memorabili și detestabili, în a-i urmări episod după episod în toată scârboșenia lor și în a te surprinde cu noi și noi abisuri ale ticăloșiei pentru ca, la final, moartea lor pe masa lui Dexter să fie orgasmică, catharctică și eliberatoare.

Cu o distribuție fenomenală, plină de personalitate și carismă, care-l înconjoară pe protagonist (Michael C. Hall, un veteran al genului thriller), și cu fundalul unui Miami vesel, însorit, cu o viață de noapte electrică și trepidantă și cu moartea pândind mereu după colț, Dexter original e o experiență savuroasă, deopotrivă tensionată și veselă. Îl găsiți și pe Netflix, și pe Showtime, devorați-l. Nu veți regreta.

Problema cea mare, ca și la Game of Thrones, a fost sfârșitul, care a enervat pe toată lumea. Cea mai importantă relație din serial, în jurul căreia se construiesc restul intrigilor, e aceea dintre Dexter și sora lui Debra (deși tehnic nu e sora lui, fiind fiica biologică a detectivului Morgan, cel ce l-a adoptat pe el.) Dexter e mereu calculat, precaut și în expectativă, Debra e plină de viață, impulsivă și cu un limbaj comic de buruienos. Când, la finalul sezonului al optulea (cifră fatidică), un criminal în serie o ucide pe Debra, iar Dexter dispare în uragan cu corpul ei și reapare ca muncitor într-un orășel friguros de munte, lumea a făcut circ, spume și scandal, exact ca în cazul GOT. Și atunci, producătorii ne-au dat Dexter: New Blood, un sequel care are loc în numitul orășel de munte (incomparabil mai neinteresant decât coloratul Miami), și unde Dexter, după zece ani în care n-a comis nicio crimă, e triggerit de un nemernic care-i ucide cerbul preferat și se reapucă de sportul care l-a consacrat: căsăpirea de ticăloși. Între timp, e căutat și de fiul său adolescent, pe care îl trimisese în țările calde la finalul sezonului al optulea, și care, sătul de case de copii, a investigat să-și găsească tatăl.

New Blood nu m-a satisfăcut. Îi lipsea umorul negru din Dexter original, personajele vesele și viața palpitantă din Miami, și înlocuia asta cu gri, dezolare rurală și multe istericale: fiul care își învinuiește tatăl de tot ce e greșit în viața lui; iubita șefă de poliție a lui Dexter care începe să se prindă cine e de fapt; și inclusiv fantoma Debrei, care vine să conteste tot ce încearcă el să facă. Și da, psihologic fantoma Debrei e propria lui conștiință vinovată că neglijența lui a dus la moartea singurei prezențe constante din viața lui; dar ca execuție artistică, excesul de istericale devine obositor.

Și din nou, un final anticlimactic: fiul, Harrison, stabilește că Dexter e sursa problemelor lui și-și împușcă tatăl în piept.

Iar internetul s-a enervat. Nici măcar „votăm masiv Călin Georgescu” nu se compară cu furia dezlănțuită a milioane de fani Dexter din toată lumea lovind tastatura cu pumnul și apăsând butonul „Enter”. Atunci, producătorii au înțeles că nu au de ales, trebuie să-i dea antieroului preferat al Americii o soartă mai bună, dacă mai vor vreodată public. Și s-au revanșat cu două seriale noi, în care au pus trup și suflet, să recâștige mulțimea dezlănțuită: Dexter: Original Sin – un prequel care dezvăluie modul în care corupția, intrigile și incompetența poliției au dus la moartea violentă a mamei lui Dexter în fața copiilor ei, și traumele care au creat setea de a ucide a lui Dexter (am scris despre el aici) și, Dexter: Resurrection, în care ne facem mea culpa față de domnii și doamnele spectatori că ne-a trecut prin cap să încercăm să le căsăpim antieroul preferat și îi dăm un nou început, de această dată la New York.

Primul episod, A Beating Heart, a fost cu plusuri și cu minusuri. Plusul cel mai plus e actoria fenomenală, nuanțată și mereu imprevizibilă a protagonistului Michael C. Hall, care are o artă să combine farmecul social, amabilitatea, cu micile reacții și priviri bizare, trădând faptul că personajul nu e ceea ce pare, și cu o profunzime emoțională care te cutremură. Și a fost nevoie de tot farmecul lui Michael C. Hall pentru a ne ajuta să digerăm scenariul episodului 1, cusut cu mai multă ață albă decât o pereche de izmene de țară.

Modul în care toate acuzațiile împotriva lui Dexter au dispărut convenabil cu explicații facile, modul în care fi-su a întins-o pur și simplu la New York și fosta șefă de la poliție, cea care îl ghicise, a demisionat și a plecat în lumea largă, modul în care totul s-a aranjat de la sine pentru ca el să fie văzut ca o biată victimă a unei neînțelegeri te face să dai cu basca de pământ. Ca om de televiziune, înțelegi că producătorii trebuie să iasă din rahatul în care s-au încâlcit singuri la final de New Blood; ca fan, ajungi la concluzia că nu mai aveau mult până la stupizenia momentului în care Pamela se trezește să-l găsească pe Bobby în duș și cincizeci de episoade de Dallas se declară instant nule.

Apoi, eu mai am un defect: urăsc apelul la emoție. Serialul începe cu Dexter în comă, reîntâlnind în imaginație principalii și cei mai populari antagoniști ai serialului inițial, în ideea că ne vom aminti de vraja primei iubiri. Mulți apreciază acest tip de callback, mie îmi inspiră un călduros ”Da’ mai de-te în direcția generală a pluii mele.” Nu am nevoie să-mi reamintești de ce iubeam serialul în 2008, dă-mi motive noi să-l iubesc în 2025.

Știu, știu, sunt un porc lipsit de sentimente, de aceea rag toți gigeii că sunt mai bărbat decât ei.

Spre fericirea mea și a altor porci lipsiți de sentimente, izmeneala se termină și începe noua poveste cu trei linii principale de intrigă. Una a lui Dexter, care încearcă să-și revină, cu o nouă traumă, că propriul său fiu a încercat să-i stingă viața. A doua a lui Harrison, care și-a găsit un job la Hotelul Empire din New York, a absolvit liceul și încearcă să ducă o viață de om normal, dar vinovăția îl macină, pentru că Harrison nu e un criminal care să savureze crima, cum e taică-su, ci un criminal impulsiv chinuit de remușcări și de imagini ale victimelor sale. Iar această diferență dă diversitate și suspans poveștii.

Și avem un al treilea fir narativ, al unei mafioate superbe și foarte lady boss (Uma Thurman) care intră prin efracție în niște spații, face ceva acrobație și se ceartă cu niște cetățeni. Nu aflăm nici cine e Uma, nici cine e ăla căruia îi dă cu ghioaga-n cap, dar probabil că va fi o viitoare prietenă sau dușmancă a lui Dexter la New York. Nu mă deranjează enigma acestui personaj.

În salonul lui Dexter reapare vechiul său bun prieten de la Miami, Angel Batista, care a aflat și de suspiciunile că ar fi criminal în serie, și de faptul că toate acuzațiile au fost retrase: iar întâlnirea între Batista și Dexter e de o măiestrie actoricească fenomenală: afecțiune, tristețe, toți morții comuni care le apasă sufletul și un vibe subtil de suspiciune reciprocă, jucată doar din priviri și reacții.

Batista își propune să fie alături de Dexter în convalescență, dar, plot twist: în timpul sesiunii de gimnastică medicală, Dexter află de o crimă de la Hotel Empire, cu mortul hăcuit exact cum hăcuia el morții. Și cum îl învățase pe Harrison să procedeze. Faptul că poliția a descoperit crima și anchetează prin zonă îi alertează brusc instinctul patern. Într-o scenă de comedie aproape slapstick, fură cheile de la mașină ale mortului din salonul alăturat, sare pe geam și o întinde la New York, în halat și pijama, să-și ajute fiul. Chiar dacă fuga lui intempestivă îl lasă pe Batista cu mai multe semne de întrebare și suspiciuni, care, probabil, vor duce la o investigație în următoarele episoade.

Deja povestea devine palpitantă, cu multe suișuri și coborâșuri, exact ca un sezon bun de Dexter.

În episodul al doilea, avem imaginea vibrantă a metropolei pline de viață și de multe personaje colorate și haotice, amintindu-ne că povestea lui Dexter funcționa cel mai bine în context urban, în viteză și aglomerație, cu fețe în fugă pe care nu le revezi niciodată. Dexter, în dialog nonstop cu fantoma tatălui său adoptiv, decide să nu-l traumatizeze pe Harrison contactându-l direct, ci să se strecoare în hotelul Empire și să verifice dacă a lăsat vreo dovadă incriminatoare. Ajuns în camera victimei, trebuie să se ascundă în dulap, pentru că detectivii new-yorkezi decid chiar atunci să facă o vizită, și avem o scenă irezistibilă de comedie: ei furioși că nu găsesc probe și Dexter debordând de mândrie părintească în dulap.

O prietenie cu un șofer de Uber îl face pe Dexter să afle de un ucigaș în serie care decapitează alți șoferi de Uber. Ofticat de faptul că acesta își spune Dark Passenger – porecla lui, Dexter dă un one liner cu potențial de memă: „Cât o fi New Yorkul de mare, nu e loc de doi Dark Passengeri”, și se angajează și el la Uber, investigând între timp identitatea tizului său. Evident că îl găsește și evident că e pe urmele lui, dar în înghesuiala de la New York, îl mai pierde prin mulțime.

Ce izbutește episodul al doilea e să ne dea o nouă distribuție agreabilă și plină de personalitate, fie că e vorba de colega veselă și energică a lui Harrison (probabil viitoarea lui iubită), gașca de șoferi de Uber emigranți care îl integrează cu voioșie și ospitalitate pe Dexter, condusă de actorul ugandez Ntare Guma Mbaho Mwine (da, tema emigranților e actuală și izvor infinit de discuții în SUA acum, iar Dexter: Resurrection strecoară o notă fină de comentariu social), și o doamnă detectiv feroce, necruțătoare și fenomenal de intuitivă și atentă la detalii, exact ca Dexter. Atât de atentă la detalii, încât, dacă pe partea a doua a sezonului, aflăm că și ea căsăpește infractori, promit că nu mă voi mira.

La finalul episodului al doilea, m-am pomenit că îmi vine să dau click pe next episode, dar next episode vine abia săptămâna viitoare.

Concluzia: da, viața fără Dexter e pustie și, chiar dacă SkyShowtime ne dă noul serial cu întârziere, că doar suntem coada vacii, aveți primele opt sezoane să vă delectați cu ele. New Blood e skippabil.

Izbeşte autorul cu o cafea.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.