Până mai ieri, eram convinsă că am mâncat ciocolată. Credeam cu tărie că produsele acelea maronii, turnate în pătrăţele de în jur de 100 de grame, de pe rafturile hipermarketurilor, sunt ciocolată. Mai mult, credeam că am avut o pasiune faţă de ciocolată. Apoi, a urmat o revelaţie: habar n-aveam ce e aceea ciocolată.
Într-o seară, o prietenă de pe Facebook, Roxana Ştirbu, m-a întrebat dacă vreau să trec pe la atelierul ei să încerc nişte praline. Eram prietene de puţin timp, dar fotografiile m-au convins: Roxana are un atelier de ciocolatier, Guilty Pleasure, unde prepară manual, împreună cu mica ei echipă, o multitudine de praline, tablete, fructe confiate şi alte bunătăţi, pe care le oferă spre cumpărare aici.
Cum să refuzi o astfel de experienţă? Cum să nu vrei să vizitezi un spaţiu în care curg râuri de ciocolată şi plutesc prin aer diverse arome apetisante?
Exact, nu ai cum. M-am dus cu nerăbdare şi curiozitate.
Situat pe o străduţă liniştită, de case, din sectorul I al Bucureştiului, atelierul Guilty Pleasure împarte clădirea cu businessul de proiectare pe infrastructură edilitară al Roxanei şi alte câteva firme. Dar un recepţioner prietenos mă dirijează imediat, şi în scurt timp, o întâlnesc personal pe amica mea din online.
E o femeie frumoasă, înaltă, cu păr lung şaten şi ochi mari, căprui. Inginer de formaţie, are businessul de proiectare ca o continuare firească a studiilor şi experienţei profesionale.
Dar de mic copil, de când s-a luptat cu prima frustrare ceauşistă a ciocolatei indisponibile, a visat să creeze, să sculpteze, să plăsmuiască miracole în ciocolată.
Acum, acest lucru se întâmplă aievea.
„Îmi place să combin şi să asociez gusturile, aşa cum se combină şi se asociază culorile într-un tablou”, povesteşte Roxana, care îmi mărturiseşte că a pictat în adolescenţă. „Poţi avea trăiri estetice incredibile în urma unei combinaţii izbutite de gusturi.”
A început, ca orice gazdă graţioasă, prin a-şi servi prietenii veniţi în vizită cu bunătăţi preparate în propria bucătărie. Prietenii au fost încântaţi. Nu încetau să-i recomande să facă un curs de specialitate şi să ofere spre vânzare dulciurile cu care îi primea, să poată devora şi ei liniştiţi, în intimitatea propriilor case, fără să-i judece nimeni în tăcere.
Numai că în România nu exista un curs specializat de ciocolatier. „Există cursuri de cofetari. Dar ciocolata e o artă în sine”, explică Roxana. Şi atunci, cu sprijinul soţului ei, George, care a avut grijă de cei doi copii cât timp mama era plecată să-şi urmeze pasiunea, Roxana s-a înscris într-o şcoală de ciocolatieri, în Anglia.
„Restul colegilor mei erau bucătari de elită, chefi la mari restaurante. Eu eram singura care nu avea niciun fel de calificare în domeniu. Nimeni nu se aştepta la nimic din partea mea. Dar, pe măsură ce învăţam diversele reţete, am început să câştig puncte. În plus, pentru că sunt un inginer ordonat, masa mea era cea mai curată şi arăta cel mai bine dintre toate.”
Şcoala de ciocolaterie din Londra a fost un efort financiar deosebit pentru familia Ştirbu, dar, totodată, unul necesar. „E momentul să-i dezobişnuim pe români de ideea că ‘românesc’ înseamnă ‘de proastă calitate’, ‘superficial’, ‘de mâna a doua’”, spune Roxana. „E momentul să le oferim dulciuri din materii prime cu adevărat valoroase, dulciuri sănătoase, dulciuri care să nu-i îmbolnăvească”.
„Eu nu adaug zahăr în produsele mele. Problema cu ciocolata şi cu pralinele produse industrial e reprezentată de adaosul de sirop de porumb şi sirop de glucoză, substanţe care reduc gustul şi aroma la o explozie de dulce şi atât. În cazul nostru, singurul zahăr din praline e cel găsit în ciocolata livrată de furnizorul nostru, Callebaut. Şi e suficient. În rest, te poţi bucura de gusturile naturale ale ingredientelor pe care le folosim pentru umplutură: piureuri de fructe, paste de trandafiri, de fistic, arome naturale, ca scorţişoara, vanilia de Bourbon, florile de portocal, şi aşa mai departe.
Ciocolata în sine, dacă este pură şi de bună calitate, e extrem de săţioasă”, mă avertizează Roxana. “După cinci praline, o să simţi că nu mai poţi.
Iar ăsta e un lucru minunat, pentru că vreau ca fiecare pralină a mea să fie un moment de fericire în sine. Cred în mâncatul conştient. Dulciurile nu ar trebui devorate în neştire, mecanic, ca reacţie la stres sau la o nemulţumire.”
Tonul înflăcărat cu care Roxana îmi vorbeşte despre ciocolată este reflectat de încântarea cu care îmi arată micile comori ale atelierului ei. Unde îmi acoperă pantofii cu pungi protectoare de plastic, părul îmi dispare pe după o cască şi sunt invitată să mă spăl cu săpun antibacterian de mâini.
Un imens fruct de cacao, şi multe – multe seminţe ale acestuia tronează într-un coş decorativ, ca nişte zeităţi ale atelierului. Roxana sparge o sămânţă şi-mi dă să gust miezul tare, aromat, amărui şi delicios.
Apoi îmi arată sacii mari de ciocolată neagră, cu lapte, respectiv albă, livraţi de producătorul belgian Callebaut, unul dintre cei mai mari furnizori mondiali de ciocolată de înaltă calitate.
„Ştii, a fost o problemă când m-am întors în ţară. Să găsesc furnizori. La şcoală aveam tot ce ne trebuia. Habar n-am avut că va fi atât de complicat după ce ieşim de acolo.”
Dacă în cazul ciocolatei, Callebaut era soluţia, fără compromisuri, în cazul produselor adiacente, cum ar fi aromele şi piureurile de fructe, de exemplu, a încercat să se adreseze producătorilor români. „Dar aceştia vând în cantităţi mari şi vor să se adreseze în special străinătăţii. Practic, trebuie să cumpăr din Franţa un produs pe care l-aş putea obţine aici fără cheltuieli adiţionale”.
În atelier, Roxana se apucă să-mi prepare câteva praline proaspete. Întâi, încălzeşte ciocolata, măsurându-i cu grijă temperatura – „ideal e să aibă 45 de grade. Dacă ai trecut de 50, ai ars-o”. Apoi, o temperează: îi scade manual temperatura, amestecând-o pe o suprafaţă rece de marmură, până la 31 de grade. „E important să faci asta, pentru ca cristalele de unt din ciocolată să formeze legăturile optime.
Apoi, Roxana ia ciocolata temperată, groasă şi vâscoasă, şi o pune în matriţa cu forme de diamant. Bate cu grijă matriţa, să iasă bulele de aer care au rămas eventual captive în ciocolată, şi, după un anumit timp, răstoarnă forma, lăsând ciocolata încă lichidă să se scurgă. „Ce rămâne înăuntru e exact stratul de ciocolată care formează învelişul pralinei”, spune Roxana şi introduce matriţa cu învelişuri într-un frigider special unde, pe diverse rafturi, văd multe tipuri de praline mici şi mari, însoţite de bileţele. Probabil, numele clienţilor.
Între timp, colega Roxanei, Cristina, a preparat umplutura. Azi avem în meniu cremă de ciocolată albă cu trandafiri. „Practic, ai doi factori cu care jonglezi pentru o cremă mai fluidă sau una mai densă: ciocolata şi smântâna”, explică Roxana. „Noi o vrem medie, de această dată.” Ia o linguriţă şi-mi oferă cutia cu pastă de trandafiri autentică: „Gustă!”.
Cristina e o femeie blondă, veselă. Îi zâmbesc ochii înainte să-i zâmbească buzele. Are un papagal acasă, pe care-l iubeşte, şi o pasiune pentru ciocolaterie pe care nu şi-a descoperit-o până acum.
„Cristina a venit la noi în urma unui anunţ pentru un job de secretară”, povesteşte Roxana. „Apoi, i-am arătat cum se fac pralinele şi s-a reprofilat. Mai avem două colege care sunt de-a dreptul îndrăgostite de munca lor”.
Între timp, crema roz, intens parfumată, a s-a răcit suficient încât să merite pusă în învelişul scos fresh de la frigider. „Acum, le mai lăsăm să se răcească, şi la final, punem capacul.”
Capacul e încă un strat de ciocolată fluidă, distribuit egal, frumos, peste matriţă, care e introdusă din nou la rece.
„Sigur, mai există pralinele de tip dipped, unde pătrăţelele de ganaş – crema de ciocolată – sunt înmuiate în ciocolată fluidă, lăsate să se răcească şi, la final, se pot decora.”
Până „se fac” pralinele noastre originale, de trandafir, Roxana ia un cubuleţ de ganaş aromat cu vanilie parfumată de Bourbon, îl înmoaie în ciocolată şi-l pune pe o farfurioară, să se răcească.
Remarc că întregul proces presupune migală, ca şi cum ai făuri bijuterii. „Dar chiar asta sunt pralinele. Nişte bijuterii culinare”, spune Roxana. „Habar n-ai câtă bucurie îmi aduce să creez aceste gusturi.”
Şi scoate matriţa din frigider. Bomboanele nu mai stau lipite de forme. Sunt gata.
„Uite, vezi? În urma procesului de temperare, ciocolata pe care o obţinem e lucioasă, de o culoare uniformă, şi casantă ca sticla. Face poc când o rupi.”
Mă serveşte.
„Pralina e concepută în aşa fel, încât să fie savurată dintr-o singură îmbucătură. Cantitatea de ciocolată, cantitatea de ganaş, totul e gândit să formeze un tot unitar perfect. Încearcă.”
E o explozie de arome şi încântare.
Pe lângă comenzile de pe site, excelente pentru cadouri şi onomastici, Roxana şi George s-au orientat şi către sectorul corporate. Şi s-au promovat în cel mai direct mod cu putinţă: au bătut la uşa companiilor, a organizatorilor de evenimente, a hotelurilor de cinci stele ş. a. m. d., cu samples.
„Un moment de triumf personal a venit când am livrat la Cotroceni, pentru petrecerea de plecare a ambasadorului Franţei. Printre oaspeţi se afla un distins diplomat belgian, care s-a uitat întâi cu scepticism la pralinele noastre. Îl înţelegeam, venea din ţara ciocolateriei de înalt nivel.
Apoi, a decis să încerce. Şi, brusc, i s-a luminat faţa. S-a întors spre noi şi a exclamat: Callebaut!”
Dar bucuria cea mai mare a Roxanei a fost colaborarea cu reprezentanţa din România a parfumurilor Salvatore Ferragamo. Aceştia le-au comandat praline care să aibă în compoziţie ingrediente specifice pentru fiecare parfum în parte. „Era vorba de parfumuri gurmande”, explică Roxana. „Iar asta înseamnă că ingredientele de bază ale acestor parfumuri sunt substanţe comestibile, cum ar fi florile de portocal pentru Misteriosa sau iasomia şi sorbetul de pară pentru Signorina in fiore.
Amuzant a fost că listele cu ingrediente au sosit rapid, iar parfumurile aferente au întârziat câteva zile. „Aşa că le-am creat noi după libera inspiraţie. Şi totuşi, în secunda când au ajuns la noi, să testeze pralinele, fetele au rămas uimite. Apoi, au exclamat că am redat perfect parfumurile, exact cum erau.”
Şi cum poate o pralină să redea un parfum? întreb eu.
Drept răspuns, Roxana mai merge o dată spre frigider şi îmi întinde încă o farfurioară. Pe ea, mai multe forme de praline. Fiecăreia îi corespunde un parfum.
O iau pe prima. Mi se topeşte în gură. Aroma de iasomie îmi învăluie din interior nările, sufletul şi întreaga fiinţă.
„Sfinte Dumnezeule”, zic eu, după ce-mi şterg lacrimile din ochi. „N-am crezut că gustul unei bomboane mă poate face să plâng.”
„De aceea m-am apucat de ciocolaterie. Să fac oamenii să plângă de bucurie”, spune Roxana.
Speră ca, pe lângă comenzi şi evenimente, să deschidă un loc de servire directă a publicului. Poate un magazin de prezentare cochet, elegant, poate chiar câteva mese. În orice caz, va avea un perete de sticlă, prin care cumpărătorii să-i poată vedea pe ciocolatieri la lucru, fără încetare, şi să aibă certitudinea că le oferim doar ingrediente excepţionale şi proceduri respectate întocmai.
Şi, da, visează la alte proiecte îndrăzneţe şi frumoase, ca pralinele-parfumuri. „Aici pot face lucrul pe care nu am voie să-l fac în meseria mea originală, cea de inginer. Pot să creez.”
O fi o plăcere vinovată? Depinde cine întreabă.
Guilty Pleasure are site aici şi poate fi găsit pe Facebook aici (link).
Foto de Ana Georgescu.
“Vai, Roxana, ce minunăţii, şi cum o să mă îngraş eu ca un tanc sovietic.”
“Nici vorbă, Lorena. Ai opţiunea să ţi le facem cu stevia”.
Sh*t They Say