Femei cu p*la mare: Otilia Ţigănaş

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac femeile deştepte şi libere-n mentalităţi. De aceea, lunea pe blogul meu e a lor. A femeilor care fac lucruri, inovează, rup bariere şi joacă rolul principal în propriile lor vieţi. Pe scurt, femei cu pensula mare. Azi, Otilia Ţigănaş.

Otilia Ţigănaş e medic. Din Hăşmaşul Aradului, unde locuieşte şi profesează, Otilia şi-a creat o comunitate atât de amplă de pacienţi internautici printre români din ţară sau străinătate, tineri sau în etate, simpli su sofisticaţi, încât zici că asişti zi de zi la defilarea Madonnei pe covor roşu. Şi oamenii au dreptate: pe blogul ei, otiliatiganas.ro, Otilia le oferă glosar de termeni medicali, informaţii despre cele mai răspândite, tips & tricks şi trage semnale de alarmă în privinţa celui mai oropsit element al sistemului medical: medicul de familie, pe un ton graţios şi accesibil.

TROLLYWOOD: Otilia, ce te-a determinat să devii medic?
Otilia Ţigănaş: Totul a pornit dintr-o ambiţie, atunci când eram în clasa a opta: am auzit la coadă la pâine (pe atunci, în comunism, erau cozi uriașe la pâine, iar ea, pâinea, se “băga” periodic), am auzit deci că pâinăreasa îi spunea unui client: “Ați auzit că fata lu’ doctoru’ Ravasz a intrat cu zece la medicină?” Așa ceva, să intri cu zece la medicină, echivala cu primul zece al Nadiei.

Practic, ţi-ai dorit de mic copil să excelezi, să fii de zece?
Da. În clipa aceea, mi-a răsărit visul nebunesc să repet performanța, să vuiască Sătmarul. Eram sătmăreancă. Tata insista să mă fac medic, că “să știi de-o treabă”, “o vei duce bine”, mă oprea, amenințător aproape, de la actorie sau litere și, dacă tot ne axam – în consens familial – pe medicină, atunci, m-am gândit eu, măcar să-mi fac jocul cu zecele. Nu aveam habar ce-i aia medicina de fapt, aș minți să spun că mi se declanșase iubirea de semeni și nevoia să fac bine omenirii și să oblojesc copilași bolnavi. Nici măcar de perspectiva – pe atunci evidentă! – că o să mă fac full de bani, Kenturi, cafele, parfumuri & deodorante sau alte ciubucuri, pe piața medicală, nu îmi păsa. Voiam doar să fiu prima în propriul meu joc. Fusesem și până atunci, mereu prima. Cu rarisime și devastatoare excepții… Una dintre ele fiind chiar intrarea la facultate, unde am intrat abia pe locul al patrulea.

Ai avut o relaţie complexă cu tatăl tău, el însuşi o personalitate puternică, un om cult, inteligent, sclipitor. Cum a evoluat în timp?
S-a modificat odată cu vârsta ambilor protagoniști. Tata a fost sever. Eu, oarecum ținută din scurt și obișnuindu-mi părinții cu performanţa, îi derutam de cum lăsam garda jos.

Şi cum reacţionau?
Știi… nici nu-mi mai amintesc sau nu pot analiza corect, din urmă, cum reacționau. Îți spun de mine. Un episod fain. În primii 4 ani de școală nu am avut nicio notă de 9. Notă, nu medie. Cu o excepție. Printr-a treia, învățătoarea m-a scos la tablă, eu culcată senin pe lauri ca o divă, și mă prinde total nepregătită. Geografie. Și mi-a dat 9. Din clasă s-a auzit “Uaaaaaaaaaau!”. Echivala cu o cădere a Nadiei de pe bârnă, în finala pe aparate. De la școală m-am dus la bunicul. Pe drum mi se părea că visez. Voiam să mă trezesc din coșmar.  Bunicul (învățător) a venit cu mine acasă la părinți și familia s-a întrunit în ședință extraordinară ca să analizeze cauzele acestui insucces. Eu am făcut febră. Și episodul a fost EXACT cum ți-l spun, nu-i cosmetizat sau proză SF.
Cu voia ta, acum revin la tata, mai ales că îl cunoști personal și vă iubiți!
Tata e azi un uriaş prieten. Îl ador. Cel care, la 18 ani ai mei, părea satrapul care-mi sugrumă libertățile a devenit, peste decenii, omul care m-a modelat bine, după ce-mi va fi virat sectoare importante de ADN. Poleiala talentelor mele este de la tata. Două decizii uriașe în viață, care ulterior s-au dovedit corecte, i s-au datorat. Alte două decizii cretine, așijderea…

Şi anume?
Cele bune: 1. revenirea în medicină, după ce o întrerupsesem doi ani în favoarea presei, în Arad. Urlase la mine că-s medic și să-mi revin că mă ucide, iar eu mi-am reluat postul ca să nu-l mai văd.
2. transformarea medicinei practicate la țară din insucces în succes și performanță, şi aici includ faptul că m-a încurajat să mă mut, să nu fac naveta.

Şi alea cretine?
Și cele cretine sunt: 1.măritișul în anul 3 de facultate, plus exilul la București, doar ca să nu-i mai văd moaca şi 2. tot ceva din registrul matrimonial, dar aș intra prea adânc în confidențe erotice, or nu ăsta-i scopul interviului nostru.

Corect. Curiozitatea mea e cum aţi evoluat şi prin ce etape aţi trecut, să ajungeţi de acolo şi până aici.
Un moment minunat al meu cu tata,  dovada că AM interlocutor, că nu-i inflexibil, este că acum, la apus, eu fiind deja adultă sadea, mi-a spus, într-o seară stropită de ambii din belșug cu vin roșu de Recaș (sec!): “Te admir, te iubesc, sunt mândru, te cunosc atât de bine acuma, de fapt ești ca mine. Şi dacă aș vrea să schimb ceva din trecutul meu, aș schimba UN singur lucru: meseria de tată PENTRU TINE! Dar atunci n-am știut.”
Și există miliarde de părinți, mă tem, de la care nici pe patul de moarte nu smulgi așa declarație…

Dar de ce ai întrerupt atunci medicina pentru presă?
Simplu. Aveam prin repartiţie post în Sălaj: noroaie, exil, bani de rahat. Un ziar local arădean nou înfiinţat m-a adoptat instantaneu, după o probă de scris la foc automat pe genunchi. Arad, buricul târgului, salariu cât două de medic.
Venisem din Sălaj pentru două-trei zile la Arad, la ai mei, care plecaseră deja din Satu Mare şi erau deja arădeni la data poveştii. Văd ceva gen “angajăm bla bla”, îmi trec mâna prin păr, mă rujez, intru. “Aș dori sa candidez”. Mi se dă o temă gen reportaj despre care nu învăţasem nimic nicăieri. Îl fac. Mă cheamă şeful:
-Domnişoară, doamnă… ce şcoli aveţi?
-Medic.
-Vă iau fără să ezit, te pot tutui, da?
-Da
-Te iau, dar ştiu că nu vei rămâne!
M-a luat. Ziarul a falimentat după 1,5 – 2 ani.

De ce zicea că n-o să rămâi?
Probabil credea că am să revin la medicină. Şi dacă tata nu mă forţa, nu reveneam. Nu atunci.
Când s-a anunţat, seara la 18, în şedinţa de redacţie, că ziarul cade, a doua zi deja aveam trei alte oferte în presă.
A treia zi aud soneria la uşă. Era tata. Tata nu mă vizita neanunţat decât la catastrofe.

Intră. Zice: “Stai jos”. Mă aşez. “Ascultă. Cu mâna mea te-am făcut, cu mâna mea te omor. Ştii ce eşti tu? Medic. ME-DIC! Repetăm împreună. Ce eşti? ME – DIC! Du-te şi fă-ţi treaba. Te omor. Sau, ce ai de gând de acum încolo, să zbori din fiţuică în fiţuică în ritmul în care ele vor falimenta? Din poziţia de medic vei putea scrie cât doreşti, fără să mori de foame, dar din jurnalist, medic nu te faci, inconştiento!”

Greu de combătut aici.
Eu mă tot rugam în gând să plece odată satrapul, că urla de-a binelea, i se umflaseră venele la tâmplă de urlete. Iese trântind uşa.  Trag o ţigară, probabil şi o vodcă deşi era 10 dimineaţa. Şi brusc, am o revelaţie. Păi, eu pot să scap urgent de nebun!
Aşa că pun mana pe telefon şi sun în Sălaj, Zalău, la biroul personal.

De unde ai plecat, practic.
-Bună ziua, sunt doctoriţa blabla. Mai aveţi liber postul meu din Sărmăşag?
-Vaai, nu numai pe ăla, încă zece bune! Vă aşteptăm cu drag!
Şi, ca la performanţa cu zece, am plecat la Sălaj nu ca decizie profesionalo-socialo-carieristică, ci ca să nu mă mai viziteze tata aşa de uşor neanunţat!
Am împachetat căţel-purcel (prin asta mă refer şi la bietul fiu-meu de clasa a patra) şi roiu’!

Înţeleg că prima oară când te-ai dus la Sărmăşag, a fost nasol, cu repartiţie. Explică un pic sistemul repartiţiilor, pentru cititorii mei tineri.
Eram absolvenţi de medicină, făcuserăm stagiatura de trei ani la oraş, eu la Arad – lucru DELOC uşor de obţinut – iar apoi ne trimiteau la ţară. Nu se dădeau examene de specialitate, era totul blocat. Făceai sacoşica şi plecai pe coclauri. În gazdă, camere de oaspeţi.  Care cum. Nu exista net, mobil, maşini.

Tu cum ai nimerit?
Orice “nimerit” a fost, este şi va fi exact cum ţi-l faci! Putea fi coșmar, dar a fost o altă perioadă plină/vie/fascinantă a vieții mele. Bazat pe “nimereală”, pe ACELE date ale problemei, am făcut tot ce am putut ca să o colorez. Prieteni pe care îi am și azi, și când zic prieteni, sunt PRIETENI! Dispersați și ei în Anglia, la Zalău,la Cluj, dar păstrăm legătura. Acolo, atunci, fuseserăm ca frații, așa era vremea, nu aveai alternative.
Azi aș putea intra pe FB, atunci mă duceam la ei, râdeam și bârfeam. Azi aș scrie pe blog tastând, atunci scriam cu pixul în caiet cu pătrățele.  Azi pun mâna pe mobil, atunci ieșeam la crâșma satului.  Azi un potențial iubit mai avut mi-ar cumpăra poșetă de firmă, atunci mi-a trimis din Arad un taxi, vineri, să mă aducă acasă pe weekend.  Era imediat după revoluție. Deja taxiurile circulau. Eu examinam pacienți. Asistenta îmi zice, privind pe geam, că în poarta minei a parcat un taxi cu număr de Arad.
Mă traversează fiorul supoziției. Da. Chiar era un taxi de Arad, trimis de un iubit, să mă invite la oraș și să-mi cumpere mâncare, țigări, suc orice mi-aș dori eu pe drum.

Poarta minei?
Era mina Sărmășag. Eu eram medicul minei. Da, mină. Aveam 27 de ani

Ce boli specifice aveau minerii tăi?
Concedii pe bani. 😀

:))) Atât?
Sigur. Erau sănătoşi.
Am avut însă un accident de mină. Gestionat impecabil. Am fost apoi felicitată, cred ca am şi diplomă.
Deci, accident de mină. Brusc, apar sus la mine oameni răniţi, aparţinători plângând, copii urlând, conducerea minei dând indicaţii. În câteva, minute am înţeles că-s depăşită de evenimente şi că trebuie ordine. Aveam 48 de kile, moacă de copil şi o codiţă în vârful capului, nimeni nu mă băga în seamă, fiecare făcea ce voia, pe jos tărgi cu oameni, vuiau sirenele.  Am adunat în mine toată, TOATĂ forţa umană şi am răcnit – AFARĂ TOŢI! TOŢI! ACUMA! AFARĂ! Derută. Linişte.  Să iasă toţi care nu sunt mineri, ACUM! Mă întorc spre ceva şef. Îl privesc crunt: Dacă nu scoateţi imediat oamenii în plus, răspundeţi de urmări! Nu pot lucra aşa.
Apoi am dat sarcini precise, scurte, seci. A fost bine.  La faza aia, mi-a crescut de fapt cota locală! Fusese ca o vrajă, toţi au început să mă asculte supuşi.  Probabil aşa schimbi, militar, un guvern!

Cum, mai exact? Ard să aflu. 
Te declari noul premier.

Tu ai avut mult de tras în viaţă din cauza staturii tale minione şi fragile, nu?
Nu. Mai degrabă m-a ajutat. Fiindcă, după prima impresie în care mă subestimai, te surprindeam ireversibil cu forța cuvântului și a atitudinii. Așa se explică că interlocutori de 2/2 care m-au agasat dădeau trei pași în spate când, brusc, începeam să zbier: Băăăăă, te joc între picioare, te bat de te usuc! Ăla chiar credea…

În picioare, că între picioare ai păsărica. :)))
ÎNTRE! e formularea corectă preluată de la colegii maneliști! Sugerează jocul de picioare din box.

Eu, să fiu bărbat, dacă mi-ar zice una că mă joacă între picioare, aş zice ok, dezbracă-te. :))
Bagă și partea asta-n pagină! E bestială!

Ceva peripeţii cu mineri ai?

Ajung la mina Sărmășag, ca o boare, mă cazez, trec 2-3 zile, și decid seara să socializez. Ies la unul dintre birturile locale. Ce altceva să fac? Intru. Moacă de copil nevinovat. Fum să-l tai cu cuțitul, numai bărbați. După o scurtă analiză a situației, îmi zic că și meseria mea e ca de bărbat ACOLO, deci locul e pentru mine.
Privirile toate se întorc spre ușă, a intrat doamna doctor. Eu, senin, mă îndrept spre barman și cer un whisky mic cu gheață – Nu aveau gheață! – și un pahar cu apă minerală. SINGURICĂ, mă așez la o masă și-mi sug whisky-ul, trag un Kent, zâmbind amabil în jur. Mie totul mi se părea perfect normal! Aveam să aflu că eram singura căreia i se părea perfect normal. Bârfa a durat şapte, maximum zece zile, când mina a vuit. Apoi s-au învățat cu mine, și nu oricum…

Ci?
Mai exact, eu jucam poker cu cărți din facultate, la noi în familie se juca, jucau tata, mama, mătușile din Cluj. La una dintre ieșirile deja acceptate (nimeni nu mai bârfea că ies în sat să beau o gură), la o masă, patru mineri jucau poker pe sume pe care nici un neurochirurg nu le-ar visa. Nu o tânără doctoriță de intreprindere. Mă mai învârt nițel, cert e că-i determin să mă învețe să joc, mă las învățată, mă fac că greșesc copilărește, îi las să se pilească și le iau pe la doi noaptea cam toți banii. Atât de mulți, încât mă temeam să merg cu ei acasă. A rămas că-i norocul începătorului, a fost prima și ultima dată când am jucat în sat, n-am mai acceptat nicio revanșă EVER, în ciuda rugăminților, știind că se vor organiza în haită împotriva mea… și am rămas cu banii!

AHAHAHAHHAHHAHHAHHA  Ce ţi-ai luat din ei?
Mi-am cumpărat pentru apartamentul din Arad mobilă de bucătărie, covor în sufragerie, combină audio pentru Sărmășag și haine: o geacă de iarnă albastră, cizme îmblănite de piele, îmi amintesc exact. Prima condiție de câștig a fost că eu nu am băut, minerii da. Şi atunci cum să mă lamentez azi că acolo a fost urât și rău și ce nefericită am fost eu?

În viaţă eşti nefericit dacă ţii neapărat să fii nefericit – axioma Lupu.
A mea este aşa: locul în care ajungi forțat de împrejurări nu-i nici rău, nici bun, e cum ți-l faci. Şi ca să revin la tema interviurilor tale, Femei cu pula mare. Pula mare a femeii nu-i ca la băieți. Din ADN. O crești tu.

E din dotare şi la noi. În funcţie de curaj şi de asertivitate.
Varianta mea e mai prietenoasă și mai încurajatoare. Faptul că poți învinge cu creierul dotarea anatomică.

Îmi place această perspectivă. Să revenim însă la poveste. Prima oară ai plecat la Sărmăşag cu repartiţie. A doua oară?
A doua oară m-am dus la Chieșd – altă localitate sălăjeană – ca să nu-l mai văz pe tata cu terorile lui. Episodul cu Chieșd și cu tata l-a avut protagonist și pe Jenucu, adică Eugen, bărbatul cu care îmi împart nespus de fumos viața cam de pe atunci. Mai exact, în epoca arădeană, când lucram în presă, el deja îmi făcea curte, dar fără să-mi fi pus ineluș pe inelar, cum vor fetele. Şi mă tot plimba de colo-colo de gagică, dar de căsnicie, nici vorbă.
Şi, așa, am profitat de soluția scăpării de tata ca să-i arăt și lui Jenucu că pot să mă car dacă mă supăr! Nu i-am zis că plec, am plecat în 48 de ore după telefonul din dimineața cu circul cu tata. Nu existau mobile. Mizam că va suna la ușă, pauză, că va fi derutat și așa a fost! I-a zis vecina să am plecat în Sălaj. Acolo-n Sălaj, la Chieșd, eu stăteam cu ochii priponiți la geam și-mi ziceam: Dacă-l văd pe Jenucu urcând dealul Chieșdului pe jos, gâfâind, am învins!

Şi l-a urcat? 
Nu l-a urcat gâfâind pe jos, ci făcând stopul cu o rabă!

Ce e aceea rabă?
Mașină din aia uriașă care duce balast sau lignit. Bun. Deci a venit cu raba. Stătea zâmbind în pragul ușii, iar eu știam că-i pierdut.

L-ai ajutat să se găsească?
Oarecum. Nu din prima. Fiindcă și atunci a mai atentat o navetă Arad – Chieșd fără să pună punctul pe i, ziceai că-s escortă… Un gest promițător fusese totuși că mi-a dat hârbul lui de Fiat Mirafiori albastru Ar 01 SBF, second-hand, la Chieșd ca să pot face terenul. Eu nu aveam mașină.

Şi cum l-ai făcut să se hotărască?
M-am mutat la Arad. Baftă divină. Aradul era practic închis. Și fac un drum, mă duc la spital fără pile, fără amant local, fără nimic, într-o dimneață la ora opt. Sunt primită. Zic: CHIAR nu există un post în județ, orice, pentru mine? Păăi, ar mai fi ceva… eventual… ezitant… Hășmaș sau Archiș.  Nu-mi venea să cred că nu spune NU, iar vizita mea era ca și cum ai căuta tu acuma un post de actriță în guvern! Şansa părea NULĂ.

Ai încasat înformaţia complet relaxată, ca şi cum aveai minimum 60 de alte opţiuni, nu? Mă refer la spital.
DA! culmea. Zic: OK, mă duc să văd posturile.  Debarc la Hășmaș. privesc în jur. Dragoste la prima vedere. Decid: asta-i! La Arad, aveam și eu și Eugen apartamente, ieșim la piață să cumpărăm ceva roșii de o salată. Între două cântăriri, ușor încurcat, zice: Vrei să ne căsătorim Răspuns: Normal!

Ce te-a cucerit la Hăşmaş?
Satul era frumos. Dar de ani mulți-mulți fără medic. Găsesc acolo două asistente, una urma să-mi devină colaborator, prieten drag pe viață. Ambele munciseră mult singure, clar nu aveau nevoie să le încurce una ca mine viața.
Vizitez dispensarul și încep să pun întrebări. “Cum sunt oamenii aici?” “Răăăăăăăi!” “Dar cei din Archiș? (sat vecin)” “Ăia-s MINUNAȚI!” “Dar șoareci în dispensar sunt?” -eu având fobie de șoareci diagnosticată psihiatric.- “Oioi, plin!” Brusc decid: atunci RĂMÂN!

În mintea mea era așa. Dacă astea două vor să mă alunge, înseamnă că-i mișto! După ce am zis că rămân, au mai încercat: De ce nu mergeți să vedeți și Archișul? e MINUNAT! Nu-i cazul. îmi place aici.

Aveai cabinet? Ce dotări avea şi cum arăta?
Exista clădirea BUNĂ!! sănătoasă a dispensarului. Urma să fie cabinet şi locuință de serviciu. Dar în care urma să investim enorm, eu şi Jenucu. Bani, muncă, timp, suflet, energie, viață,

Care era statutul medicului de familie pe atunci?
Înainte de reformă, eram încă salariatul spitalului din Arad. Când nici n-am investit nimic. După conturarea reformei, am încercat să-i ținem pasul.

Dă-mi detalii din cum era sistemul atunci şi cum l-a modificat reforma, pas cu pas, să priceapă lumea în ce moduri aţi fost futuţi.
Noi nu am fost futuţi cu reforma, ci cu aberaţiile care au blocat aplicarea ei! Ca să mă fac înţeleasă. Nici Doamna Florica, fostă salariată la aprozarul comunist, nu a fost futută când i s-a permis privatizarea aprozarului. Pentru asta au murit tineri la revoluție! Ci atunci când, o dată privatizată, s-a reintervenit “comunist” în blocarea independenţei ei antreprenoriale, plus copleşirea cu instituţii de control care s-o poată amenda periodic, în voie. Ca să smulgă bani politici.
Din salariaţi, am devenit manageri. Mai exact, în contul meu au început să intre bani cu care să plătesc tot ce ţine de activitatea dispensarului, inclusiv salariaţii.  DAR acei bani erau oarecum ficşi, nu-i puteai creşte, veneau din contractul cu Casa de Asigurări. Începea o struţocămilă comunist-capitalistă.  Banii îs ăştia. ziceau ei. Din care tu ai obligaţia să… Urmau obligaţii comuniste, ca şi cum ai avea un şef.  Cele mai elementare decizii liberale ale unui patron: să decidă pe cine angajează, ce orar îi este benefic, să investească ţintit, ca să crească corect, erau anulate.

Şi, probabil, obligaţii mult peste bugetul prevăzut realist pentru ele, nu?
DA. Un exemplu simplu: OBLIGAŢIA de a avea un asistent angajat. Dacă eu sunt sarac, sunt la început, nu-mi permit financiar, atunci stau eu şi fac munca de femeie de serviciu, cazangiu, asistent, până ce produc încât să-mi PERMIT să angajez asistent. Nu invers. Alta: orar obligatoriu! Impus. Ar trebui să fie decizia mea, să analizez financiar orarul, când mă coafează, când mă ajută să produc.  Nicio crâşmă privată nu-i controlată dacă stă deschisă. Dimpotrivă. Să nu stea peste orar! Crâşma stă deschisă, fiindcă doar aşa produce. Eu poate aş avea  sâmbăta zece clienţi, nu luni în orarul obligatoriu. Vara n-am, că-s la sapă, la coasă, îi am acuma. Dar nu pot deconta sâmbătă, nici trei oameni vara şi 1000 acum, fiindcă am LIMITA de 20/zi.  20 de consultații DECONTATE prin asigurări pe zi lucrătoare, la un orar FIX, dinainte stabilit! Nemaleabil. În care, dacă stau în plus nu mi se plăteşte, iar dacă stau în minus, chit că n-am clienţi, e penalizat

Şi dacă se îmbolnăvesc 21?
Report pe altă zi, sau dacă-i urgenţă, la 112. Sau plăteşte din buzunar.

Chiar dacă toţi 21 sunt asiguraţi.
Numai atunci. Neasiguraţii nu există, nu se pun. Doar urgenţe cod roşu, care pun viaţa în pericol

Nu pot veni la tine nici măcar pentru o consultaţie plătită? Neasiguraţii, zic.
Ba da, asa da. Am taxa afişată, emit chitanţă, asta se poate. Aici mai intervine însă tradiţia:  Ce, mă lăsaţi să mor cu zile? Tradiţia neasigurării, tradiţia gratuităţii mereu la orice oră, oriunde. comunist. Şi dacă îi zici cum stă treaba, face apel la conştiinţă: Aţi jurat! Nu se asigură, mizează pe jurământul meu. 😁
Fii atentă, exemplu fain. Ea emigrată în Germania, mama ei e pacienta mea din Hășmaș, rămasă acasă. Mă sună internațional într-o sâmbătă să îmi ceară telefonic un sfat medical propriu, o doare ceva. Cum am exercițiul Facebookului și răspund deloc arogant, îi explic, dar o îndrum să-și sune MF-ul de acolo crezând eu că-i grav. Răspunde: Ooo, dar NU-MI PERMIT să-l sun acuma!

Dar pe tine îşi permite. :))
EXACT. Descria EXACT diferența de respect, atenție, reguli clare, dintre Germania și România de Hășmaș. Nu a vrut să mă jignească, atâta a dus-o mintea.

În condiţiile în care pe ăla din Germania nu şi-ar fi permis să-l ia cu “aţi jurat”.
NUUUUUUUUUUUUU. Nici în coșmar. Chiar dacă ea crede de mii de ori mai mult în mine ca profesionist, dar pe ăla îl “respectă”. E ca în cazul amantelor: el își respectă soția, dar pentru tine, amanta, are o pasiune zdrobitoare: te adoră, te vrea, numai că te bate după futai și nu te ia de nevastă!

Cât de grea ţi-ar fi fost adaptarea de la medic angajat la manager al propriului cabinet, în condiţiile unei pieţe corecte?
Grea? DELOC grea. Sunt hardworker, lucrez cu deadline, știu să conduc, să deleg sarcini, să învestesc, știu meserie, găsesc zonele de pierderi, inventez zone de intrări. DELOC grea

Ce investiţii a presupus “reforma” din partea ta şi cât anume s-a recuperat?
A însemnat așa, din mers: canalizare, apă proprie din fântână (azi deja are tot satul, dar atunci nu avea), încălzire cu cazan plus calorifere, gresie, faianţă, lavabil, mobilier nou, detalii, acareturi renovate, acoperiş refăcut, maşină SEPARATĂ, nu cea familială, pe cabinet, formarea (şi financiară) a două asistente după ce vechea ieşise la pensie, reţea info + logistică etc. Obosesc.
E de amintit aici intervenţia excelentă a primarului şi a autorităţilor locale, care m-au ajutat enorm, dar după ce eu am făcut deja pașii de mai sus!

Ce au făcut?
M-au ajutat să obţin şi bani din afară, jumătate de miliard, cu un proiect Rompetrol.  Proiectul făcut de ei, vizitele reprezentanţilor susţinute de ei, voluntariat săteni prin ei.  Clădirea nu-i a mea, nu-i cumpărată, e în chirie, o chirie de TOTAL bun simţ. E construită de săteni, în comunism, prin MUNCĂ VOLUNTARĂ sâmbăta şi duminica, pe familii! Când s-a dat legea cumpărării şi m-am oferit să cumpăr, iar satenii s-au revoltat, am înţeles imediat că au dreptate. Am dat imediat înapoi. “Bă, au muncit, generaţii, cu palma lor, sâmbăta şi duminica! Nu mi se cuvine ca proprietar.  Biznisul meu aici ca medic nu-i unul imobiliar, ci pe meserie!”  Văzând că am dat UŞOR înapoi, şi primăria a întors placa şi a început să mă susţină. În TOT: costuri, lemne, ajutor, oameni, materiale, orice am solicitat. În acest ajutor, deci, a intrat şi Proiectul Rompetrol, pe care, fără primar, nici nu ştiam, nici nu-l făceam! Şi INSIST pe cele două condiţii vitale ca să poţi face performanţă la ţară, în această ordine ierarhică: familia ta (soţul/soţia) şi primarul.

Şi cum ai investit banii din proiect?
În extensia cabinetului și pe fosta stomatologie dezafectată, tâmplărie, termopan, izolaţie termică, dar şi aparate importante: EKG SCUMP, cântar electronic sugari, taliometru, al doilea glucometru, aparat pentru coagularea sângelui, sterilizator, scaun de recoltare SCUMP, masă ginecologică etc.

Tu oferi toate acestea la tine-n cabinet?
Da. E ca o policlinică.  Mai ofer, în afara contractului cu CAS, privat, următorul pachet: consult interne medic primar + ecografie completă abdomen + pelvis + EKG cu interpretare + consult medic de familie =50 lei. Şi am arădeni care consideă că merită drumul. Am socotit, analizat, calculat avantaje/dezavantaje. Şi mi-am permis acest pachet la preţ mic, fiindcă am mulţi doritori. Mai am aici, privat, şi consulturi ORL, oftalmo, psihiatrie, laborator, recoltare.  Toate în afara orarului contractat cu CAS.

Şi pe toate astea le faci tu singură cu două asistente?
Deja trei asistente 😁 Fiindcă fac și medicina muncii. A treia e acuma în formare.

Dai locuri de muncă populaţiei, cum ar veni. 🙂
Da. Şi cu cât adun mai multe, niciunul la negru,cu atât crește șansa să vină ITM să mă fută. Că nu are careva ecuson. Nu-l poate fute pe zugravul care lucrează la negru, nici tarabele de la mare în sezon, nici croitoreasa din bloc. Mă fute pe mine fiindcă eu mă expun! Aici am următoarea opinie apropo de munca la negru și cum s-o scoți la alb. Fiindcă legislația muncii poate amenda pe oricine oricât, fără limite, ar fi nevoie de o LEGE, un simplu act normativ care să protejeze patronul alb cu muncă declarată: că CELELALTE amenzi dispar dacă ești declarat. Ar sări toți să se declare ca taxă de protecție.

Hai s-o luăm în etape, cum s-a împuţit treaba. Au băgat sistemul informatic trei sferturi din program nefuncţional.
Intâmplător a picat pe actualii gaia. Putea fi UDMR la guvern, sau Partida rromilor, sau ucrainienii, tot aia li se întîmpla. Au intrat când buba deja a pocnit, și orice mic căcat (cum și precedenții au căcat multe!) devenea insuportabil.

Ai scris recent un articol despre acreditare şi despre comisia A.N.M.C.S.
Da. Așa-i. Ăla-i din zona “ultimul căcat”, cronologic vorbind. Cireașa. Dar tortul nu-i PSD-ist. E apolitic. E român. Mioritic postdecembrist. Al TUTUROR guvernelor, cu o singură excepție: guvernul cu Nicolăescu Ministru al Sănătății.

Ce a făcut diferit?
Nicolăescu a virat un an (cred!) procentul CORECT alocat din banii sănăătții medicinei primare. Virând, a prins în joc sute, mii de MF entuziaști care, bazat pe intrări, au contractat credite ca să investească în cabinete. Și după ce el a picat au aflat că… tun. Au plecat din țară ca să poată acoperi ratele, și vorbesc cu exemple concrete arădene! Cazul concret din Arad – Policlinica Ignat, o policlincă superbă făcută din fundație pe credit bancar, bazat pe finanțare Nicolăescu, iar după doi ani doamna doctor a plecat în Germania, lăsându-și soțul inginer și băieții mici acasă, ca să achite ratele.
Nicolăescu a finanțat multhulita evaluare a sănătății tuturor românilor, un scor de risc și niște analize gratis.
Veneau în masă, ca la moaște, oamenii să-și facă analizele. Așa am depistat cel puțin ZECE diabetici, (cu 1000 de înscriși total) și cel puţin trei oameni tineri cu colesterol URIAȘ, fără ca ei să știe, boală familială, și care poate, azi, erau morți dacă nu-i depistam ÎN ACEL PROGRAM. Pe ce spun, am nume, date, fișe, dovezi! Aș vrea să confirm poziția mea haștagistă de rezist, dar știu ȘTIU precis!! că în sănătate, în afara Ministrului Nicolăescu, au fost doar țepe.

Chiar şi Vlad Voiculescu? Ce ai să-i reproşezi?
Nu am să-i reproşez nimic ca individ, dar baza de plecare era deja pervertită: banii colectați pentru sănătate intră întâi la un coș comun, se amestecă și apoi se reîmpart. Și nici dracu nu mai poate ști circuitul lor.
Nicolăescu a jucat butoanele corecte că încă le avea, VV nu le mai avea deloc. Alminteri, ca și creier, a fost încântător! Un om cu care aș deschide un biznis.

Dar unde au dispărut butoanele corecte, şi de ce Ministrul Sănătăţii nu mai are acces la ele?
V. Voiculescu nu mai putea muta bugete. Putea gândi, înţelege, coagula idei, dar nu şi să mute bani REALI de la un palier la altul.
Nu din banii TOTALI ai ţării vorbim. Ci din banii sănătăţii! Acel un leu al sănătăţii. Dacă nu muţi 9-10% la MF şi îi bagi pe toţi în spitale, la mari clinici, în Bucureşti, mori ca sistem. Ţara care se bazează pe spitale, nimicind medicina de familie, e ţară de lux! E Ţiriac. Cu cât e mai săracă tara, cu atât bagă mai jos banii, dar acolo îi controlează fascist!

Practic, sunteţi subfinanţaţi masiv. 
Şi nu numai că nu bagă procent DIN BANII SĂNĂTĂŢII corect la MF, ci mai şi blochează aceşti bani. Adică NU MĂ LASĂ SĂ FAC DE BANII ĂIA CE AŞ PUTEA FACE. Nu-ţi pot da reţetă pentru astm fără să te trimit la pneumolog care să-mi dea scrisoare că am voie. Nu te pot coordona, ca diabetic necomplicat, fără să te trimit. tot la trei luni, la oraş la diabetolog. Deci, prin protocoale, mă obligă să NU TE TRATEZ,  să te trimit mereu mai departe.

Ceea ce pentru un profesionist e o insultă la adresa inteligenţei.
DA! Nemaivorbind de stresul şi eforturile pacientului. O analiză elementară pentru diabetici, numită hemoglobina A1 C, pe care şi Togo o face senin, la noi eu nu pot să o fac compensat, numai diabetologul. Deci tu, decident, mă iei de cretin prin lege,  și apoi aștepți din partea mea să mă port academic. Prin analogie: te porți cu mine de parcă aş fi o curvă, și apoi te miri că nu-ţi răspund ca un reprezentant al casei regale.

Să trecem la subiectul care te face să te înfiori de plăcere: amenzile. Ai primit una recent. Pe ce motiv?
Reluăm contextul. Al unui cabinet în care eu, plus primăria prin Programul Rompetrol, am investit enorm, nu doar scoţând din anonimat un cabinet obscur rural la poale de munte şi sortit pieririi, ci chiar ridicându-l la cote europene.  DAR legea îţi permite (şi chiar îţi permite!) să i-o tragi în moacă iepuraşului european că nu are mustățuca aşa cum ai vrea tu.

În acest context, am luat amendă că că nu am etichetat conform legii cutia cu deșeuri biologice.
Chit că eu, cu fobie de șoareci, nu am un șoarece nici în curte, m-au simțit și ăia că-s criminală, dar legea mă obligă să am contract de deratizare cu Aradul…
Li se fâlfâie de confortul asiguratului, de protecția consumatorului, că de fapt vin la furat! Fiecare leu amendă e furat din banii hășmășenilor. Le plătesc amenda, dar musai să scad aici confortul lor! Aceşti 600 la DSP pentru”eticheta conform legii” echivalează cu lemnele pentrui căldura hășmășenilor pe o lună şi jumătate, fiindcă am centrală.

Cutia cu deşeuri biologice? Hai, mă, cum să-ţi dea amendă pe aşa ceva?
ESTE lege, fiindcă cele 4 seringi unifolosibile uzate ale mele intră la categoria de materiale biologic active, adică, în fața legii, echivalează cu feți morți avortați sau membre amputate.
În schimb, fac miliarde de chestii pe care nici nu le poți visa la țară.

Ce alte pretexte idioate de amenzi ai mai auzit de la confraţi?
Alte amenzi s-au dat colegilor că n-au dovada SCRISĂ că au informat mamele cu vaccinul. Mai exact dovada SCRISĂ că reduci birocrația! Asta-i bestială. Trebuie – nu să faci curat, (la noi e lună, lins pe jos!), ci să afișezi pe perete un grafic cu curățenia zilnică. Bife color. Persoana desemnată să răspundă. Deci, nu-i bai că-i jeg, că fuge șoarecele, dacă-i fain graficul de pe perete că ai făcut curat, e ok! Mi-am întrebat retoric colegii: “Bey care dintre voi, UNUL!! chiar spală pe jos în clipa când a pus bifa color?”  Răspuns: ZERO. Facem să fie curat, să fie bine, și când suntem liberi sâmbătă, facem graficul.

Ai mai abandona profesia, dacă ţi-ar ajunge hăituiala şi batjocura la os?
Nu, nu aș abandona, aș pleca din țară.

Ai pleca din ţară să practici medicina afară?
Numai cu cuțitul la os, atunci când voi avea de ales, în România, între prostituția pe centură și medicină. Dar și asta, doar fiindcă pe centură nu cred să mai fac performanță. Individuală. Fizică. Posibil totuși să mă apuc să eficientizez inteligent respectivele servicii. Am antrenament.

Adevărul e că ai fi o matroană de bordel redutabilă. Şi ai asigura medicina muncii printre angajate, ceea ce e mare lucru.
Categoric. Pot face, grație ofertei divine, orice performanță, în afara instrumentului muzical, al canto-ului și al baletului. M-au testat ai mei la 5 ani. N-a mers!

Cât de greu ţi-a fost să fii mamă singură, cu atâtea gărzi, navete şi schimbări de domiciliu?
Deloc. În primii ani am fost mamă singură cu copilul la ai mei, apoi mamă singură cu un potențial adorator încă indecis să fie tată. De fapt, nu m-am simțit mai niciodată singură.
Au fost și momente în care mi-l făcusem pe fiu – minuscul! – confident și prieten. Îi plângeam senin pe umăr, până m-a dezmeticit el!

Cum te-a dezmeticit?
Picasem în extremă. Voiam să nu repet atitudinea strânsă, severă a alor mei și l-am declarat liber de ORICE pe fiu.
-Mamă, am mâine lucrare la geogra!
-Dă-o-n mă-sa, stai acasă și-ți fac motivare. Ești liber. Te duci la geogra când simți că-i momentul tău!
Iar copilu’ s-o dus la bunici.
– Luați-mă la voi, că la mine e debandadă. Vreau și eu o mamă normală să lucreze la fabrică în schimburi! Să știu când mâncăm, când facem baie, când ne facem temele.
Ioaaaaaaai, și iar apare tata neanunțat la ușă, să-mi vorbească despre familie, responsabilitate, punctualitate, onoare.

HAHAHA! Şi tu nu te-ai simţit trădată?
Oh, ba daaaaaaaaaaaaa! Dar îl uram tot pe tata, nu pe copil! Că-s complexă și nu m-a înțeles, iar puiul nu pricepe că-i mic! “Mamă, ce mâncăm?”  “Pită cu pateu.” Zice azi fiu-meu: urăsc pateul pe viață!
La Chieșd, acolo-n Sălaj, noaptea, mă trezește copilul: mă doare burta. Eu: Ai indigestie. Şi am adormit la loc. Şi azi zice: M-ai rupt cu diagnosticul nocturn!

În loc să-l iei la ceiuţ şi lugu-lugu, ca mamele normale. :))
Dada. Aaaa, fază la Chieşd. Copilul merge la şcoală acolo, ceva coleg de clasă îl tot bate. Al meu, nepregătit să spargă mutre. Aflu, zic: nu-i bai, vin maine la şcoală. Înţeleg de la copil că agresorul i-ar fi spus că-l bate de-l duce mă-sa cu salvarea!
Mă echipez de doamna doctor şi apar la scoală, eu VIP local, normal. Doamna dirigintă mă primeşte ca pe intelectual.  Specific că doresc să vorbesc cu elevul X cu care are fiul meu regretate conflicte.
E scos în faţă agresorul, clasa şi diriga aşteaptă din partea mea o lecţie frumoasă, INTELECTUALĂ de coabitare.  Că o să-i explic frumos, argumentat, cum e bine să te comporţi. Eu îmi pregătesc niţel intrarea, cu o pauză de voce, apoi, pe un ton jos dar ferm: “Dragule, îmi spune Andrei că l-ai ameninţat cu bătaia că-l duc cu salvarea….”. Clasa aşteaptă decizii, Linişte mormântală.
Eu: Uite ce-i. Dacă vreodată, O DATĂ!! te mai apropii de Andrei – de aici urc tonul – eu personal te bat de te duce pe tine mă-ta cu salvarea. Şi o duce și pe mă-ta, și pe tac-tu.”  Urlu: “BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ. Când îl vezi, te muţi pe trotuarul celălalt, ca te toc! Priceput? TE TOC!” A fost destul pentru doi ani.
Mucles a fost tot. Iar copilul, respect deplin până la plecare, doar fiindcă-i fiu’ lu Naşu!

În continuare cred că cel mai bun tratament pentru bullying sunt morţii de mumă. pe verificate.
DA. Merg şi în raportul medic de familie – pacient, în Hăşmaş.

Ţi-ai creat un fanclub uriaş pe net, prin educaţia medicală gratuită pe care o oferi. Ce te determină să faci şi această muncă în folosul comunităţii?
Muțumesc pentru onoranta întrebare! Nu-i în folosul comunității. Nici măcar nu o consider “proiect educațional”. Nu contează că nu produce. Este doar o preocupare egoistă, fiindcă o ador. Este ceva ce ÎMI face bine. Mă bucură, îmi dă sens, are reply, mă simt importantă, bună, iubită, performer. Mă face fericită. Ești actriță. Bună. E ca și cum te-aș întreba: De ce joci? Pentru bani? Pentru fani? Iar tu ca orice alt actor, ai răspunde greu. Și ai ajunge tot la egoistul “Joc, fiindcă acolo-s eu. Fiindcă ASTA mă face fericită”.

Care e principalul avantaj al unui cont popular de social media, din punctul tău de vedere, şi care e principalul dezavantaj?
NU i-am găsit niciun dezavantaj. Nici măcar la începuturi când eu, deloc antrenată în exercițiul notorietății, găseam în mesaje private poze de penis erect ca semn al prețuirii, sau invitații agramate la un suc, la Ineu. Zâmbeam în mine. Erau lecții live. Învățam.
Iar potopul de dragoste caldă a cititorilor devine drog. începi să depinzi de el.. Nu-i avantaj, e drog.

Deci tot dezavantaj. :))
Naiba știe. Da’ beutura când îți pică bine, e dezavantaj?

Dacă luăm în calcul mahmureala care urmează, cam da. 🙂
Construcția acestei notorietăți revine la tine cu premii.
Să zicem, o zi REALĂ cretină, cu doamnele de la DSP caligrafiindu-ți un proces verbal. Nu contează cât costă. Dă-i în mă-sa de bani. Contează revolta. Ești turbat…
Toată contrucția ta precedentă pe rețelele de socializare îți permite să ieși, să zici scurt: M-or futut două doamne de la DSP. Îs stresată…. Și brusc, mii MII!! de oameni să-ți zică că te adoră, că ălea-s tâmpite. Nu-i magic?

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading