Fifty Shades of Stupid

Internet, te urăsc. Te urăsc pentru că, prin ura ta incoerentă şi fără sens, m-ai făcut să văd un film de duzină, doar ca să ştiu despre ce vorbesc.

E la modă să urăşti Cincizeci de nuanţe ale lui Grey, cartea. Femeile o urăsc pentru că povestea unei prostănace fade care pică în plasa unui băiat cu bani şi rămâne remorcă toată viaţa contrazice toate progresele egalităţii dintre sexe. Bărbaţii o urăsc pentru că remarcă printre rânduri condiţia sine qua non a abandonului: un munte de bani şi disponibilitatea să-i trimiţi uneia un laptop aşa, dintr-o toană.

În fond, e o poveste a femeilor slabe care, deşi nu au nimic care să le califice, visează la băiatul de aur, exact cum Bebe Mihăescu scrie pentru graşi care vor să fută fotomodele. N-ai cum să te superi pe nevoia de compensaţie a cuiva decât dacă încearcă să şi-o exercite direct asupra ta. Dacă grasul care vrea să fută fotomodele sau urâta care vrea băiatul de aur te stresează / pisălogesc / agasează direct, da, merită un picior în freză şi un zbor lin deasupra a minimum o sută de cuiburi de curci, să nu te-ncurci. Dacă îşi deapănă liniştiţi insatisfacţiile între două coperţi, e complet inuman şi nemilos să te bagi să le strici jucărica. Let them dream. Dreaming is free. 

E şi mai la modă să urăşti Cincizeci de nuanţe ale lui Grey, filmul. Şi atunci toţi retardaţii incapabili să lege două idei contribuie la ura obştească cu ce pot. Exact ca ţăranii la răscoală, care cu furca, care cu bâta de la oi a lu’ bunicu’, care cu coasa. Ce rezultă?  Înjurături stupide şi fără substanţă, cu fabulosul argument “filmul e prost pentru că eroina are păr la pizdă”, cu generalizări machiste, cu “scenaristul nu ştie să scrie şi nici regizorul să regizeze”, zise de cineva care nu ştie să evalueze nici una nici alta, iar pus să-şi argumenteze afirmaţia devine agresiv, ba chiar cu pseudocronici care nu înţeleg regulile elementare ale unei poveşti. Iaca link. Zice aici un flăcău:

“CONTRACTUL – în tot acest dezmăț plin de o scandaloasă decență (am un prieten identificabil, care a mărturisit că a adormit dus tot filmul), să revenim o clipă asupra ‘contractului’. Acest gen de înțelegeri se practică în lumea BDSM. Oameni întregi la cap, dar cu înclinații aparte, își stabilesc de comun acord reguli ce vor fi respectate și limite ce nu vor fi niciodată depășite în fanteziile care-i unesc. Nu stă nimeni să se tocmească două ore de film asupra unor rahaturi de detalii!” 

Păi, băi, pulică. Orice poveste începe printr-un accident care răstoarnă normalitatea. Doi bdsm-işti normali semnează contractul şi trec la persecuţie. O intrigă – încurcătură – plot, nutritivă pentru o poveste, apare odată ce se iveşte ceva ce perturbă numita normalitate. Faptul că una nu vrea să semneze contractul, de exemplu. Şi se fasoleşte la infinit. Nu mai scrieţi cronici dacă nu aveţi înţelegerea de bază a construcţiei unei poveşti. Mergeţi la sapă.

Apoi apar penibilii care plâng că nu i-a satisfăcut sexul din film. Şi numiţii uită că nu vorbim despre un sex minunat şi ravisant între suflete pereche, ci un sex stresat şi supus presiunilor, dintre una care caută să treacă rapid de la nivelul zero la master of the game şi unul care vrea să-şi impună propria agendă sexuală. PLM, ar fi fost dubios să fie perfect.

Dacă vreţi sex perfect, mergeţi pe xhamster. Sexul din filme e tributar definiţiei personajelor dintr-o poveste şi stărilor acestora. Şi aici chiar mi-a plăcut faptul că sexul din acest film NU E O SOLUŢIE. Aşa cum nici în viaţă nu e o soluţie. Doar în filme clişeu oamenii şi-o trag şi sexul rezolvă tot.

E adevărat, nu e un scenariu spectaculos de bun. Dar e cea mai decentă chestie care se putea scoate din lătura aia de carte. Şi, spre deosebire de personajul penibil, monoton şi siropos din roman, personajul feminin din film are suişuri şi coborâşuri de om normal.

E adevărat, protagonistul e un clişeu. E imaginea stereotipă a omului cu bani din mintea cuiva care a mâncat cartofi prăjiţi cu ouă ochiuri jumătate de viaţă. Dar după cum spuneam la început, nici măcar nu e o poveste realistă. E o poveste de compensaţie. O poveste despre cum şi proastele au vise. Despre proastele care visează ca un tip cu bani să le trimită o maşină cadou pentru privilegiul de a le sexa. Iar actorul n-are ce juca, e în disconfort evident, e adevărat. E greu pentru un actor viu să joace “idealul masculin” sau “idealul feminin”, din simplul fapt că nu are de ce detaliu uman să se cramponeze.

E adevărat, imaginile cu multe maşini sau cu casa eroului par copiate din reviste glossy şi  reclame. Dar e un demers coerent cu acela de “ideal masculin” din paragraful de mai sus.

Una peste alta, “Fifty Shades” nu mi se pare cu nimic mai prost decât un film obişnuit de mall. Film de popcorn şi cocalari. Coerenţă are, sens are, iar arta nu intră în discuţie în cazul acestui gen de film. E chiar de apreciat că încearcă un demers pe alocuri critic asupra aberaţiilor din carte, nu înghite toată logoreea aia mediocră pe nemestecate. Nu mai lătraţi a imbecil doar ca să fiţi de acord cu opinia publică. Habar nu aveţi câtă prostie hâdă, neagră şi densă etalaţi când faceţi asta.