Fragilitatea unui vis

Ieri, după spectacol. Beau eu o bere rece ca gheaţa şi stau de vorbă cu câţiva oameni adorabili, apoi se face momentul de plecare acasă. Îmi cheamă un domn un taxi, pentru că, vorba Lorenei Lupu, după spectacol, orice artist se transformă într-o tanti cu plase. Multe plase, cu multe obiecte. Şi pornim.

Eu aveam încă adrenalina showului în sânge, drept care intru-n poveste cu tipul care şofa. Un bărbat de cam 30 de ani, cu un corp vizibil lucrat la sală, şi prin asta nu mă refer la muşchi de neam prost, umflaţi de steroizi de zici că vrea cineva să-i tranşeze şi să-i vândă la kilogram, ci muşchi mici-medii, definiţi ca într-o sculptură grecească.

-Sunteţi sportiv, din câte văd.
-Ăăăă, nu ştiu ce să zic. Merg la sală în fiecare zi. Îmi place mai mult decât orice.

Mi se pare amuzant cum o grămadă de oameni care fac trei genuflexiuni şi două fandări se dau sportivi, dar unul care are fizicul ăstuia e cuprins brusc de jene când vine vorba de calitatea lui de sportiv.

-Şi de ce ezitaţi să spuneţi că sunteţi sportiv?
-Pentru mine, sportivi sunt oamenii care fac sport de performanţă. Noi, restul, suntem aşaaa…
“proştii satului”, completez eu în gând. Îmi sunt simpatici oamenii care-s atât de aspri cu ei înşişi.

-Ştiţi, zice, mă tot gândesc să mă las de taxi şi să mă fac antrenor personal.
“Oooo, un taximetrist care nu te ia cu ‘tu’, ci cu ‘dumneavoastră'”, mă umplu eu brusc de respect.

-Şi ce vă opreşte?
-Frica. Pe taxi se fac bani ok, ca antrenor nu ştii. Depinde de cât de cunoscută e sala. Am prieteni care fac 2000 de euro pe lună ca antrenori personali şi prieteni care fac foamea.
-Ca în orice domeniu.
-Dar eu ştiu că aş fi un antrenor personal bun! Pentru că am pasiune şi ambiţie şi ştiu să le transmit şi omului pe care-l antrenez. Ştiu să-l fac să creadă că îşi poate schimba corpul în bine, şi să vrea să lupte pentru asta.

Între timp, ne apropiem de blocul meu.
-Domnule, spun eu. Viaţa merită trăită într-un singur fel. Şi anume, să ne urmăm cu curaj visele. Dacă vă doriţi să fiţi antrenor şi ştiţi că puteţi excela, faceţi-o.
Opreşte.
-Nouă lei douăzeci de bani.
Îi dau doisprezece.
-Mulţumesc. Şi înainte să coborâţi, haideţi să vă spun adevărul.

Opa. Visul meu era să aflu adevărul, noaptea la ora unu, în taxi.

-Ziceţi-mi adevărul.
-Eu am făcut fotbal de performanţă din copilărie. 14 ani. La juniori, şi apoi în diverse echipe. Eram bun. Ăsta era de fapt visul meu. Dar am făcut ruptură severă de menisc, m-au operat şi totul s-a terminat. N-o să mai pot face sport de performanţă niciodată.
-Înţeleg. Îmi pare rău.
-Ce vis am avut eu… n-a mai rămas nimic.
-Da, e foarte nedrept. În orice profesie, îţi clădeşti o carieră şi lucrurile pe care le-ai făcut stau frumos acolo, ca nişte cărămizi ale unei case. Dar în sport e ca-n dragoste. Indiferent cât ai investit într-o relaţie, când se termină, totul se reduce la zero, constat eu.

Cobor şi încep să-mi adun plasele.

-Faceţi-vă antrenor. Dacă tot nu mai puteţi face performanţă, măcar insuflaţi-le altora pasiunea s-o facă.
-La revedere, doamnă.
-La revedere.

Şi în timp ce aşteptam liftul, am stat să mă gândesc ce nedreaptă e viaţa cu unii oameni. Şi în general, cu ăia care nu caută să fenteze, ci fac lucrurile cum trebuie.

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

***

Următorul spectacol al trupei mele de pamflet ZZ Bottom are loc pe 9 august, la Paque Bistro (Bd. Pache Protopopescu, Nr. 60). Ora 20.00.