Unul dintre cele mai anticipate blockbustere ale verii, în special pentru comunitatea SF & F, este al nouălea film al francizei Alien, Alien: Romulus. De această dată, soarta celui mai mortal monstru din spaţiu, xenomorful destinat să nimicească omenirea, a intrat în mâinile unuia dintre cei mai talentaţi, originali şi vizionari regizori de filme horror ai noului mileniu, Fede Álvarez, regizorul unor filme ca Evil Dead şi Don’t Breathe. Şi e evident, din cum e concepută povestea, din cum sunt construite personajele, din grija cu care e reconstituită atmosfera primelor filme Alien, ba chiar din replicile callback, că Álvarez e un fan pasionat, că a fost mai mult decât onorat să ducă povestea mai departe şi că şi-a pus tot sufletul în ea.
Filmul a avut premiera săptămâna trecută și, evident, vecinii mei de la Cineplexx Titan mă așteptau cu popcornul cald și îmbietor, ca o alinare temporară pentru teroarea care va urma. 😀
Pentru cine nu ştie povestea: e o luptă interminabilă între omul de rând, care vrea să supravieţuiască şi corporaţia inumană, Weyland – Yutani, care ştie de existenţa unui monstru perfect în spaţiu, xenomorful, şi îşi doreşte să-l aducă printre oameni, să-i studieze efectele catastrofale şi să creeze o nouă armă biologică, care să-i facă invincibili. Practic, Weyland trimite iar şi iar expediţii în spaţiu, şi fiecare expediţie are câte un umanoid sintetic a cărui misiune e să vină acasă cu mostre ale xenomorfului, numai că, de fiecare dată, oamenii sunt masacraţi, se prind de pericol şi reuşesc să pună stop în ultimul moment răspândirii acestui monstru, spre disperarea corporaţiei, care consideră viaţa umană ceva dispensabil, în vânătoarea lor pentru organismul perfect.
Dacă ţin eu bine minte, primul film, Alien (1979) era o metaforă la adresa epidemiei cu SIDA care răpea milioane de vieţi şi a politicii inumane a guvernului conservator american de a mima că boala nu există, pentru că ea afecta în primul rând comunităţile decretate de acesta ca mai puţin dezirabile. Critica la adresa politicilor publice de sănătate apare şi în Alien: Romulus, prin intermediul serului injectabil extras din xenomorfi și destinat să creeze „omul perfect” – și care, în realitate, are efecte secundare dezastruoase și neprevăzute asupra organismului uman.
Avem doi eroi noi: Rain (Cailee Spaeny), o orfană captivă într-un contract cu Weyland -Yutani, într-o colonie spațială hidoasă, suprapopulată și urâtă cu draci, numită ironic Jackson’s Star. Rain încearcă să iasă din acel contract, dar, exact cum se întâmplă în viața corporatistă modernă, targeturile cresc pe măsură ce le atinge, și calvarul se prelungește cu sila. Sidekickul ei e un trope prezent în absolut toate filmele Alien: un android creat să semene cât se poate de mult cu o ființă umană, dar cu manifestări care ilustrează iar și iar că roboții nu vor fi niciodată oameni: Andy (David Johnson). Rain visează la o planetă paradisiacă, unde își va putea găsi libertatea și fericirea – opusul realității sumbre și scârboase de zi cu zi. Iar dacă vrei să te bazezi pe un regizor care să construiască cu deosebit succes un vibe sumbru și scârbos, acesta e Fede Álvarez.
Frustrați de politica nemiloasă a companiei, Rain și grupul ei de prieteni decid să facă expediția până în paradisul promis cu o navă părăsită, împărțită în două secțiuni: Romulus și Remus, o referință la pasiunea autorului original al seriei, Ridley Scott, pentru cultura romană. În paranteză fie spus: Filmul are PUHOI de referințe, mai evidente sau mai subtile, la cele mai remarcabile detalii ale primelor filme. Și chiar și atmosfera de pe aeronavă este o recreere fantomatică a spațiului claustrofobic și cutremurător din primele două filme: Alien și Aliens.
Ce găsesc ai noștri pe această aeronavă?
Evident, facehuggeri. Presupun că nimeni nu se aștepta la altceva.
Și un android defect, Rook, care, prin minunile CGI-ului, are exact fața lui Ash, umanoidul din primul Alien.
Pe măsură ce facehuggerii îi atacă pe eroii noștri și începe măcelul, iar chip-ul lui Rook implantat în Andy îl transformă pe acesta în android-ul clasic Alien-esque cu interese dubioase, realizezi că, de fapt, vizita rebelilor noștri pe aeronava infectată de monștri îi servește mai mult pe Weyland – Yutani decât pe ei, și că, de fapt, lăcomia și interesele companiei sunt peste tot și mereu cotropitoare.
Și începe o nouă luptă pe viață și pe moarte cu un monstru care pândește de peste tot…
Cele aproape două ore ale filmului par zece minute. Álvarez face o treabă excepțională din a reconstitui tensiunea sufocantă care a transformat primele filme Alien în capodopere clasice ale genului. Modul în care e construită Rain ca personaj te trimite permanent la Sigourney Weaver (cu care actrița are o ușoară asemănare fizică). În timp ce pericolele binecunoscute ale monstrului sunt cele pe care le știm, Fede găsește mereu noi detalii de gore care să te surprindă, și sentimentul acela copleșitor din primele filme, că uite, acum CHIAR nu există ieșire, te cuprinde în multe momente.
Nu voi intra în detalii, pentru că încerc să evit spoilerele. Tot ce pot să spun este că franciza Alien nu a fost niciodată mai actuală și mai vie, și totodată mai aproape de origini. Ajungi să te întrebi: cine e de fapt alienul: monstrul care cotropește în mod natural totul în cale sau omul din ce în ce mai înstrăinat într-un spațiu ostil și plin de pericole neprevăzute.
Sh*t They Say