Eu nu voi ajunge niciodată o vedetă, orice aş face. Never ever! De ce? Pt. că o vedetă, prin definiţia sa de vedetă, trebuie, nenicule, să ştie dreq să dea autografe!
Dară eu? Eu, epigoanca?
Dacă vine la mine vreun străin şi-mi cere, mă simt penibil. Ce să-i zic io omului ăla, şi el să nu ştie deja? Se uită la mine de parcă ar fi normal să-i scriu ceva genial, de neuitat, ceva care să rupă gura târgului şi să-i redefinească viziunea despre viaţă. Iar eu… exact în clipa aia, robinetul de idei creţe se înfundă. Pas de mai storcoşeşte ceva. Bâigui palid: Cum te cheamă, nu te supăra? Ixulică. Aha… “Pentru Ixulică…” Dumnezeule, ce să-i urez io lu’ Ixulică ăsta? Să fie iubit? Poate că e deja. Mai mult decât poate duce.
Singurul penibil care îl întrece pe cel de mai sus e momentul când îţi vin prieteni vechi cu “Rondo Capriccioso” în mână, şi îţi cer autografe. În timp ce staţi la beri. La salate. La cafele. La frecat menta. Manganul. La ars gazul. La metro qui passe… E ca şi cum s-ar duce Ştefan cel Mare la mă-sa: Mamă, a scris unu’ o baladă cu mormântu-ncununat cu flori, erai mare divă p-acolo, vreau autograf de la tine… Nu vrei mai bine o plăcintă poale-n brâu, fătul meu?? Nu, nu, musai un autograf!! Hm, nu te mai las la războaie cu unguri, că începi să ne poceşti graiul strămoşesc cu musaiuri. Hai, lasă miş-maşul, bagă autograf!!! Oho, nici la războaiele cu turcii nu te mai las…
Cred că aş putea stabili un record al celor mai ruşinici autografe ale lumii. Iată unul de pe blogul lui zuluphu (ei, zuluphu; nu e un el, e o ea).
(oops, era să uit – postat iniţial pe yahoo 360, pe 15 iulie.)
Sh*t They Say