Halloween de Transilvania

Ca orice sărbătoare, Halloween-ul e exact ce faci din el. Pentru adolescenţi şi copii cu sufletul curat, e o sărbătoare a dovlecilor rânjiţi, a feţelor pictate şi a bomboanelor. Pentru că ei împrumută sărbătorii spiritul lor frumos şi neîntinat.
Pentru fanatici religioşi care se masturbează cu gândul la cum vor arde în iad restul oamenilor, e sărbătoarea satanei şi a arderii în iad a celorlalţi oameni. Pentru că ei proiectează asupra sărbătorii ceva din sadismul lor pervertit care, tind să cred, a îmbrăcat haina fanatismului religios doar din nevoia de a se justifica pe sine. Acolo unde un om bun şi curat vede o ocazie de a ciocni un pahar, fanaticul îmbâcsit vede lucrătură diavolească, blestem şi colcăială de mizerii. De câte ori aud un fanatic delirând, îmi imaginez fără să vreau Îndreptarul de păcate pe care-l ţine în secret sub pernă, şi căruia greu îi deschide paginile pătate cu spermă.

Dar să lăsăm această lungă introducere şi să trecem la câteva din cele mai frumoase amintiri din copilăria mea secuiesc – reformată: Halloweenul pe care l-am serbat de mic copil, fără să ştiu ce serbez. Atâta doar că-n Ardeal nu există dovleci tip pumpkin, ci doar genul zuchini, şi ăia, scobiţi, ar forma nişte lămpi de formă indecentă. 😛

Pasămite, toţi ardelenii, oşenii, bănăţenii, crişenii, etc. ştiu de Ziua Morţilor. În unele locuri începe în seara de 31 octombrie, în altele abia în ziua de 1 noiembrie, dar fă diferenţa de fus orar şi e Halloween în toată regula.

E Ziua morţilor, sărbătoare cât se poate de iubită de biserică, vine şi preotul să mai binecuvânteze şi, dacă vorbim de reformaţi şi catolici, nici măcar nu cere şpagă. Şi când eram eu copil, nici cei ortodocşi nu erau hrăpăreţi cum sunt azi. Ţine şi de viziunea de business a preafericitului Dănuţ, cred.

Mergi cu părinţi şi bunici la cimitir. La plecare, se contabilizează cu grijă florile şi lumânările.
-Astea la mormântul lu’ tăticu, astea la mormântu’ lu’ moşu’ şi baba, astea la mormântu’ lu’ văru’, şi hai cinci lumânări de fiecare.
Luam mereu umbrelă pentru că, invariabil, de ziua morţilor ploua. Şi piatra de mormânt era udă, lunecoasă, încercai să lipeşti lumânarea cu ceară, pica şi se stingea. Adulţii ne lăsau mereu să aprindem noi lumânările, pentru că efortul nostru de a le menţine lipite şi verticale îi mai elibera şi pe ei de forfota şi gura noastră. Mai dădeau indicaţii de la margine.
-Lasă ceara să se usuce un pic, nu pune lumânarea când abia ai picurat, că nu stă.
-De ce pui patru de o parte, pune două cu două şi una la mijloc.
După ce toate lumânările erau erecte şi bine aprinse, le mai păzeam cu umbrela, să nu le stingă ploaia şi vântul. Adulţii se rugau; noi făceam feţe solemne şi ne ciupeam de fund pe furiş.
Pentru mine ziua morţilor era distracţie, pentru că atunci apucam să-i văd pe toţi verii mei. Eram o fetiţă urâtă cu aer de băieţel şi toate verişoarele mele erau mai frumoase decât mine. Lucru pentru care le admiram sincer. Nu înţelegeam structural invidia. Mi se părea că oamenii mai frumoşi decât tine trebuie iubiţi şi admiraţi. A trebuit să mai treacă vreo zece ani, să pricep mecanismul.

*

Bun, se termina sesiunea de lumânări, se mergea acasă la careva din familia extinsă, adulţii beau pileală, noi mâncam cozonac şi beam lapte cu cacao şi se vorbea despre morţi. Episoade din vieţile lor. “Mai ţii minte, străbunica, săraca, avea 95 de ani şi abia se mişca, dar avea mintea brici şi tot rea de gură era?”
Cred că cu ea semăn eu, apropo.

*

Şi seara târzie era superbă. Blocul copilăriei mele e lângă un cimitir. Altul decât cel cu morţii noştri, că, na, de ce să acţionezi logic să-ţi îngropi morţii sub geam când poţi străbate tot oraşul pentru ei? Măcar să simţi că ai făcut ceva pentru morţii tăi, nu?

Cum ziceam, geamul camerei mele dădea spre cimitir. Şi pe întuneric, sutele de lumânări care pâlpâiau pe toate mormintele, sutele de aranjamente şi de coroane cu flori de toate speciile şi de toate culorile erau cel mai frumos spectacol de lumini, culori şi fum subţirel pe care l-am văzut vreodată, de când mă ştiu. Mai frumos decât orice pom de Crăciun, mai frumos decât orice ţopism kitschos de Anul Nou, pentru că moartea e sobră şi nesclipicioasă. Flori, lumină şi spirit.

Şi, de FIECARE DATĂ, lună plină. Deşi luna plină are motive să fie cam pe 14 – 15. Dar pentru morţi, făcea o excepţie.

De aceea, n-am avut niciodată o groază de moartea naturală, firească, lipsită de violenţe. Cred că e la fel de frumoasă şi de simplă ca dragostea adevărată.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

6 Responses

  1. Dan says:

    Din cate stiu eu, Halloween-ul “clasic” e ala in care copii americani isi iau sacoteiul, cearsaful de fantoma sau pelerina de vampir si pleaca la vanatoare de bomboane. Merg pe la usi si aduna cat de multe pot, iar pe urma raman pe o alee si se indoapa. Restul, obiceiuri celtice sau mai stiu eu ce tampenii e pentru snobilime, sa para mai rotunda cand deschide gura. Copii is cu bomboanele. Si nu de ieri, cum e pe la noi. Asa era si in anii ’50… parca si prin ’40… La noi importul s-a facut fara elementul principal, ca daca te vede tanti Vasilica de la 5 cu cearsaf si intinzand saculetul iti da cu matura-n cap.

  2. Lorena Lupu says:

    :))

  3. Sorin says:

    „De câte ori aud un fanatic delirând, îmi imaginez fără să vreau Îndreptarul de păcate pe care-l ţine în secret sub pernă, şi căruia greu îi deschide paginile pătate cu spermă.”

    Întrebare: Doar bărbații pot fi fanatici religioși?

  4. Lorena Lupu says:

    şi femeile, desigur. dar bărbaţii au gura mai mare şi se disting mai bine. 🙂

  5. Nautilus says:

    Femeile fanatice religioase aduc aminte de Monica Tatoiu.

  6. Ady says:

    @Dan, aseară aveam pregătit coșulețul cu bomboane și o pălărie de cawboy într-o vagă tentativă de semi-costumare. N-a venit niciun copil, deși sunt câțiva pe scară. 🙁

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger